ACUM
   Luni, 24 septembrie 2018   12°C in Alba Iulia
Cuvântări ocazionale ale IPS Irineu
Sectorul cultural și comunicații media

Aspiraţia românilor pentru unitate naţională şi realizarea acesteia

27 Apr 2018
21:25

    Unirea tuturor românilor într-un singur stat, la 1 decembrie, 1918, nu a fost consecința unor tratate pe care „Ungaria a fost obligată să le semneze” sau a unor „influențe din afară” (Vezi Prof. Eugene Horváth, Weltkrieg Friedensdiktat und Nach Kriegsregelung, apud Milton G. Lehrer, Ardealul, pământ românesc, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991, p. 337). Aceasta a fost pregătită cu multe secole înainte, pentru că locuitorii de pe ambele versante ale Carpaților, de aceeași origine și limbă, doreau să trăiască și din punct de vedere politic împreună. Tradițiile populare și datinile străbune exprimau conștiința unității românilor din acest spațiu carpato-danubiano-pontic. Balada Miorița vorbește prin gura rapsodului din creierul munților despre „Trei turme de miei / Cu trei ciobănei, / Unu-i moldovean, / Unu-i ungurean / Și unu-i vrâncean...”. „Cele trei turme de miei par a înfățișa cele trei mari sectoare ale neamului românesc, iar cei trei ciobănei par a indica trei căpetenii de popor răspândit sub trei stăpâniri” (Victor Jinga, Conştiinţa spaţiului naţional, în Mircea Popa (coordonator), „ASTRA și Marea Unire”, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2017, p. 45).
    Legăturile dintre românii plaiurilor noastre se vede și din faptul că Mitropolitul Țării Românești era și exarh al plaiurilor din Țara Amlașului și Făgărașului, din sudul Transilvaniei. De asemenea, Mitropolitul Moldovei avea temporar jurisdicția peste mijlocul și nordul Transilvaniei, chiar și la jumătatea secolului al XV-lea când în Ardeal exista o Mitropolie Ortodoxă. „Sentimentul de unitate sufletească a neamului plămădit pe teritoriul închegat al Daciei a persistat în suflete, ca un jăratec sub spuză, peste toate vitregiile care au răzlețit acest neam sub diferite stăpâniri” (Sabin Evuțianu, Alba Iulia în amintirea generaţiei din 1918, în „Mitropolia Banatului”, XVIII (1968), nr. 10-12, p. 586). Românii de pretutindeni erau conștienți de unitatea etnică și lingvistică și își doreau un stat național. După 1452, Mitropolitul Teoctist al Moldovei a oficializat, și chirilica românească, spre a se întinde peste tot unde locuiau credincioși români.
Fiul și unul dintre urmașii lui Mircea cel Bătrân, voievodul Alexandru Aldea, scria brașovenilor, în anul 1432: „Dacă s-ar întâmpla să piară Țara Românească, ați pieri și voi”. Prin aceste cuvinte, el tălmăcea convingerea locuitorilor de pe amândouă părțilebii Carpaților că au trebuință reciproc de ajutor frățesc, deoarece comun le era și destinul. Aceeași convingere țâșnește viguros și din scrisoarea trimisă de Bogdan al II-lea, tatăl Sfântului Ștefan cel Mare, la 11 februarie 1450, din orașul Roman, voievodului ardelean Ioan Iancu de Hunedoara: „Țara Domniei mele și țara Domniei tale una să fie”. Peste două decenii, Radu cel Frumos, domnul Munteniei, scria sibienilor: „Țara mea și țara Craiului una este” (Ioan Lupaș, Transilvania, inima teritoriului etnic românesc, Sibiu, 1945, p. 18).
    Secole de-a rândul, ținuturile românești au trebuit să aibă o organizare și o conducere administrativă separată, dar modelul lor de viață era același. În toate împrejurările potrivite, poporul român și-a manifestat dorința organizării și conducerii unice, voința înfăptuirii unității naționale statale, pentru care a luptat cu perseverență. Reconstituirea vechii Dacii prin actul de unire a celor trei provincii românești de către Mihai Viteazul, în 1600, exprima un stadiu distinct al luptei pentru realizarea unității statale, pe temeiul unității de neam, de teritoriu și de viață, de limbă și de credință, de cultură și de idealuri. După cuvintele lui Nicolae Iorga, jertfa Viteazului a fost „un strălucit moment de glorie din care a rezultat o tradiție” († Nestor Vornicescu, Făurirea statului naţional unitar român la 1 Decembrie 1918, în „Mitropolia Olteniei”, XXX (1978), nr. 10-12, p. 748).
    Vremelnica unitate politică înfăptuită în anul 1600 a fost întărită prin circulația tipăriturilor Diaconului Coresi de la Brașov din secolul al XVI-lea și a Cazaniei Sfântului Mitropolit Varlaam al Moldovei din 1643. La acestea s-au adăugat și alte tipărituri bisericești care informau despre unitatea românilor împărăștiați fără voia lor, „răsfirați printr-alte țări”, precum scria Sfântul Simion Ștefan (Al. Rosetti, B. Cazacu, Istoria limbii române literare, vol. I, Ed. Științifică, București, 1961, p. 74). Această conștiință a unității etnice și lingvistice a tuturor românilor va fi susținută de cronicarii moldoveni și munteni și de cei doi istorici, stolnicul Constantin Cantacuzino (†1716) și domnitorul Dimitrie Cantemir (†1723). Această conștiință de unitate s-a întărit și în Transilvania, în ciuda vitregiei politice habsburgice și a confesionalismului uniat – papal din Transilvania, încât Horea a ajuns să fie numit chiar „rex Daciae” (Corneliu Sârbu, Prima încercare de reîntregire a Bisericii strămoşeşti din Transilvania, în „Telegraful Român”, nr. 5, 1968, p. 1).
    Pentru generația de la 1848, unirea reprezenta „cheia bolții”, fără care s-ar fi prăbușit tot edificiul național. Ideea creării „republicii românești a Daciei” sporea nestăvilit puterile sufletești, unea deopotrivă pe luptătorii pentru idealurile naționale din toate provinciile românești. Cei 40.000 de români participanți la Adunarea de la Blaj, în ziua de 15 mai 1848, își declarau, într-o atmosferă de unanimă însuflețire, dorința de unire: „Vrem să ne unim cu Țara” (Ei doreau nu numai dobândirea libertăților democratice și a drepturilor politice, ci și „unirea într-un singur stat românesc în cadrul fostei Dacii”; Ioan Câmpeanu, Pagini de istorie, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2003, p. 108). În 1859, s-a realizat unirea Moldovei cu Țara Românească, prin care a fost semnat actul de naștere a Româneii moderne. Acest moment de triumf al voinței naționale a hrănit speranțele românilor ardeleni aflați sub stărpânirea Imperiului austro-ungar. În vremea Unirii Principatelor Române, Alexandru Papiu-Ilarian arăta că „românii din Transilvania numai la Principate privesc” (În opinia sa, unirea Transilvaniei cu Principatele Române ar completa „sistema Statului Român, punând fundamentul vieții perpetue a României”; Alexandru Papiu-Ilarian, Memoriu inedit, în „Revista pentru Istorie, Arheologie și Filologie, I (1883), p. 145).
    Procesul făuririi unității noastre statale a fost dinamizat prin cucerirea independenței de stat din 1877-1878. De acum, energia patriotică a fost orientată pentru crearea condițiilor de înfăptuire a unirii, pentru dobândirea integrității teritoriale a Patriei. Românii transilvăneni militau cu fervoare pentru „unirea cu Țara”. Într-un articol din Telegraful Român, era adresta poporului acest îndemn mobilizator: „Să lucrăm cu toții, din toate puterile, la fundarea viitorului stat român, spre a-l restabili așa cum a fost odinioară” (Telegraful Român, mai, 1881). Iar în revista Dacia viitoare, se preciza: „Dacă dreptul are vreo putere pe acest pământ, Transilvania și celelalte părți ale vechii Dacii, unde românii sunt în majoritate, trebuie să se fuzioneze și se vor fuziona mai curând sau mai târziu în statul român” (Dacia viitoare, februarie, 1883).
    Românii au intrat în Primul Război Mondial în speranța realizării unității naționale și a restabilirii integrității teritoriului (În Proclamaţia către ţară, se preciza: „Astăzi ne este dat nouă să întregim opera înaintașilor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă: unirea românilor de pe cele două părți ale Carpaților”; Monitorul Oficial, Partea I-a, 1916, nr. 108, 15/28 august, p. 5417). Ei au luptat cu eroism în marile încleștări de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Fiii acestui popor și-au arătat nu numai capacitatea de luptă și de rezistență, ci și hotărârea neclintită, până la sacrificiu, de a-și apăra pământul și drepturile, credința străbună și libertatea. Mulți tineri și vârstnici din Transilvania au trecut munții înrolându-se în armata română ca voluntari. Victoria a fost de partea dreptății, la scurt timp împlinindu-se aspirația seculară a românilor: desăvârșirea unității naționale. Din Rezoluția Marii Adunări de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, reiese o nobilă concepție a națiunii române majoritare, aflate de la origini pe acest teritoriu și, secole la rând, supusă asupririi și frustrată de drepturile ei elementare, cetățenești și naționale (Marea Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918. Acte şi documente, Alba Iulia, vol. I, 1928, p. 10-18; Mircea Mușat - Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 631-632).
    În anul acesta când celebrăm Centenarul Marii Uniri, este bine să ne gândim la toate evenimentele fundamentale ale istoriei noastre, care au precedat evenimentul epocal din 1918. După revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821, urmează revoluțiile de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, cucerirea independenței de stat în anii 1877-1878. Toate acestea au avut pe frontispiciu idealurile sfinte ale românilor: dreptatea, libertatea, independența, suveranitatea și unitatea. Prin actul istoric de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, „s-a încheiat un capitol dureros din istoria românilor transilvăneni, inaugurându-se o eră nouă” (Milton G. Lehrer, op. cit., p. 339). Prin jertfele și victoriile de pe câmpul de luptă, națiunea română punea puterile europene în situația de recunoaștere pe plan internațional a istoricelor hotărâri de libertate și neatârnare. Acestea întruchipau voința și acțiunea întegului popor viețuitor între hotarele străbune. Referindu-se la Marea Unire, scriitorul Ion Agârbiceanu afirma: „Autorul adevărat va rămâne mereu anonim, fiind însuși poporul român în totalitatea lui, cu toate energiile lui din trecut, cu toți semănătorii de prin veacuri, cu toți dascălii de ieri, cu întreaga jertfă a uneia din generațiile sale” (Ion Agârbiceanu, Marele anonim, în rev. „Cele trei Crișuri”, nr. 11-12, 1928, p. 176).
    Să-I mulțumim lui Dumnezeu Care, în urmă cu un secol, ne-a ajutat să se împlinească visul de aur al românismului de pe ambele laturi ale Carpaților. Atunci, „România mică s-a unit cu celelalte Românii, ca să formeze România deplină” (Prof. univ. dr. Ioan-Aurel Pop, Unirea din 1918 şi sensurile sale istorice, în „Arhivele Bistriței”, Anul II, Fascicula 4 (8), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2017, p. 9), cum afirmă profesorul Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române. Noi, cei care celebrăm Centenarul Marii Uniri, avem datoria să aducem prinosul cinstirii noastre celor ce au suferit și s-au jertfit, de-a lungul istoriei, în lupta pentru dreptate socială, libertate națională și unitate statală. Dacă dorim să sporim moștenirea străbună și să contribuim la edificarea spirituală a Țării, se cuvine ca, asemenea înaintașilor, să trăim după preceptele Legii divine și să ne îmbrăcăm în armura virtuților morale, care ne conferă noblețe sufletească și izbândă în toate năzuințele și străduințele noastre. Iubind spațiul autohton, cântându-i farmecul și valorificându-i avuțiile prin munca înfrățită a tuturor, ne mărturisim voința fermă de a fi mereu una, de a nu ne mai lăsa dezbinați niciodată, de nimeni și de nimic. Să ne fie clar că – așa cum ne spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – „în unire se află puterea și demnitatea, binecuvântarea și bucuria unui popor. Uniți în cuget și simțiri, putem birui dificultățile și încercările vieții” († Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Biruinţă prin jertfă. Demnitate prin unire. Slujitori ai Bisericii pe front şi la Unirea din 1918, în „Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire”, Editura Basilica, București, 2018, p. 9).


                                                                                                                               † IRINEU 
        
                                                                                                                Arhiepiscop al Alba Iuliei 


(Cuvântare rostită în cadrul Reuniunii aniversare a reprezentanților misiunilor diplomatice din România, organizată sub genericul „ROMÂNIA 100 - DIPLOMAȚIE ȘI MISIUNE”, Alba Iulia, 27 aprilie, 2018)