ACUM
   Joi, 21 septembrie 2017   11°C in Alba Iulia
Preocuparea pentru semenii noştri
Cuvântări ocazionale ale IPS Irineu
Cancelaria eparhială

Preocuparea pentru semenii noştri

17 Jan 2015
15:57
(Cuvânt rostit la Parohia „Sfântul Evanghelist Ioan” din Municipiul Sebeş, 16 noiembrie 2014)

 

Serviciul în micuţa misiune din estul Londrei se terminase, şi un medic tânăr era pe punctul de a închide clădirea, la plecare. În acel moment, a observat că un băieţel se ascundea într-un colţ. După ce i-a pus câteva întrebări, a aflat că acest copil nu avea casă şi că dormea, împreună cu alţi copii, într-o magazie de cărbuni. Doctorul a dorit să vadă unde se află aceşti băieţi. În momentul acela, nu erau acolo. Atunci, copilaşul l-a condus într-o clădire învecinată unde, sub acoperişul de tablă veche, dormeau 13 băieţi, toţi ai nimănui. În acea noapte, ochii tânărului doctor s-au deschis pentru lucrarea în mijlocul acestor copii aflaţi în nevoie. În anii slujirii sale în acest domeniu, el a influenţat vieţile a peste 80.000 de băieţi şi fete.

În calitate de creştini, noi ne putem continua afacerile fără să fim conştienţi de nevoile spirituale şi materiale ale celor din jurul nostru. Trebuie să ne ridicăm ochii şi să privim holdele, pentru că Iisus a spus: ,,Sunt albe acum, gata pentru seceriş” (In. 4, 35). Se cuvine să fim conştienţi de oamenii pierduţi, care ne întretaie calea în fiecare zi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Numai cu diavolul n-avem nimic comun, dar cu toţi oamenii avem atâtea lucruri comune. Ei au aceeaşi natură ca şi noi, locuiesc în acelaşi pământ şi se hrănesc cu aceleaşi alimente, au acelaşi Stăpân, au primit aceleaşi legi, au fost chemaţi la aceleaşi bunuri”. Lipsa încrederii şi solidarităţii dintre ei ar fi o ofensă la adresa Părintelui comun al tuturor, căci spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dacă cineva zice: Îl iubesc pe Dumnezeu!, dar pe fratele său îl urăşte, mincinos este. Pentru că cel ce nu-şi iubeşte fratele pe care-l vede, nu-L poate iubi pe Dumnezeu pe Care nu-L vede” (I In. 4, 20).

Dumnezeu Însuşi este cel mai înalt exemplu al dragostei faţă de oameni. El a iubit atât de mult lumea, încât „L-a dat pe singurul Său Fiu pentru noi” (In. 3, 16). Sfântul Apostol Pavel spune că ,,Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Rom 5, 8). Pe pământ fiind, El a trecut făcând binele (cf. Fapte 10, 38). Într-adevăr, orice a făcut Iisus, El a făcut bine. Atitudinea Sa era plină de bunătate şi de milostivire. Mila Îi conducea paşii. Duşmanilor Săi le-a arătat amabilitate şi înţelegere. Celor necăjiţi şi nevoiaşi le dădea mângâiere şi ajutor. Istoricul bizantin, Sfântul Nicolae Cabasila spune că Hristos „nu a compătimit numai nenorocirea noastră, ci a şi participat la necazurile noastre”. De aceea, suntem chemaţi să fim semne ale iubirii lui Hristos, Care „n-a venit să I se slujească, ci să slujească şi să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mc. 10, 45).

Cât de mult ne preocupăm noi de lumea înstrăinată de Dumnezeu? Ne preocupă destul ca să depunem mărturie? Destul ca să dăm din ceea ce avem? Destul ca să ne dăruim pe noi înşine? Destul ca să murim? Noi suntem răspunzători de celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos. Noi nu putem fi străini de suferinţa semenilor, pentru că avem aceeaşi fire şi acelaşi destin. Deci, trebuie să trăim în iubire unul faţă de altul, să ne însuşim suferinţele celuilalt. Durerea aproapelui înseamnă durerea fiecăruia dintre noi. Acesta este punctul cel mai înalt al dragostei de om şi de făptură. În acest sens, Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului (†893), scria: „Nu trece cu vederea pe sărac şi nu lăsa ca zdrenţele lui să stârnească dispreţul tău, ci, mai curând, lasă-le pe acestea să te mişte în a avea compasiune pentru semenii tăi. Pentru că şi el este un om, o făptură a lui Dumnezeu, îmbrăcat în trup ca şi tine, şi este posibil ca, în virtutea lui dumnezeiască, să oglindească pe Creatorul comun mai mult decât tine”.

Creştinii au datoria morală să-şi manifeste preocuparea pentru semenii lor în două maniere care corespund naturii duale a umanităţii: fizică şi spirituală. Cineva imită filantropia lui Dumnezeu când hrăneşte pe cei flămânzi, adapă pe cei însetaţi, îmbracă pe cei goi, primeşte în casă pe străini, vizitează pe bolnavi, eliberează pe prizonieri, îngroapă pe cei morţi care nu au pe nimeni să-i îngroape. Acestor şapte activităţi fizice le corespund şapte preocupări spirituale: să mângâi pe cei întristaţi, să sfătuieşti pe cei sfioşi şi nehotărâţi, să înveţi pe neştiutori, să îndrumi pe păcătoşi şi să ierţi pe cei căzuţi, să fii răbdător cu cei fără maniere şi insolenţi, şi, în sfârşit, să te rogi pentru toţi, aşa cum le expune Patriarhul Gheorghe Scolarios. Aceasta trebuie să fie atitudinea noastră, a creştinilor, în mijlocul unei istorii ce nu încetează să unească grâul cu neghina şi sfinţenia cu păcatul. Aşa Îl imităm pe Hristos şi ne agonisim răsplată eternă în ceruri, unde „cei milostivi se vor milui” (Mt. 5, 7). Amin.            

† IRINEU


Arhiepiscop al Alba Iuliei