† ANDREI,

din harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Alba Iuliei,
Preacucernicului cler,
Preacuviosului cin monahal şi
iubiţilor credincioşi,
sfântă îmbrăţişare de Crăciun şi
urarea ca „Hristos să se nască în inimile tuturor!”

Iubiţi fraţi,

Cu multă bucurie, cu entuziasm şi optimism, sărbătorim Crăciunul. Sfintele Scripturi, învăluite de dalbele noastre datini care ne vin din străfund de veac, ne aduc aminte că acum 2007 ani, Domnul Iisus Hristos a despicat istoria în două şi „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om”.
„Iar când a venit plinirea vremii, spune Sfântul Pavel, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5).
Domnul Iisus Hristos S-a născut în cetatea lui David, în Betleem. Arhiereii şi cărturarii lui Israel, atunci când au fost întrebaţi de Irod unde trebuia să se nască Hristos, au răspuns: „În Betleemul Iudeii, căci aşa este scris de proorocul: «Şi tu Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul care va paşte pe poporul meu Israel»” (Matei 2,6).
La porunca Cezarului August, care decretase un recensământ, au ajuns şi Maria cu Iosif din Nazaret „în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David” (Luca 2,4). Oraşul era plin şi nu au găsit loc de găzduire. „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,6-7).

Iubiţi credincioşi,

De o mie de ori de S-ar naşte Hristos în Betleem, dacă nu se naşte în sufletele noastre, totul este în zadar. El a venit „să se nască şi să crească, să ne mântuiască”.
El a venit să cucerească sufletele noastre. De două mii de ani Biserica se străduieşte să ne unească cu Hristos, să ne „îmbrace în Hristos”. Sfântul Pavel se destăinuia galatenilor, scriindu-le: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni 4,19).
Dacă această lucrare a naşterii din nou reuşeşte, omul devine o făptură minunată. „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi”(2 Corinteni 5,17). Ne-am lepădat de omul cel vechi, robit păcatului. Hristos născut în sufletul nostru ne umple toată fiinţa. Am scăpat de starea apăsătoare, lipsită de perspectivă, care ne-a paralizat în ceasurile de singurătate puterile sufleteşti. Omul cel vechi, de care ne-am săturat, a murit. Ne-am săturat de el ca de o pâine uscată şi mucedă.
În sufletul nostru S-a născut Hristos şi a făcut din noi oameni noi, după care eram însetaţi ca după o apă răcoritoare şi limpede. Aceasta este marea descoperire pe care ne-o face Crăciunul. Hristos se face om ca pe noi, oamenii, să ne îndumnezeiască. Viaţa Lui este consemnată simplu în paginile Evangheliei. De aceea vă îndemnăm, cu părintească dragoste, ca măcar un capitol din Noul Testament să citiţi zilnic.
El este Omul! Este Omul Dumnezeu! Omul curat şi sfânt. Omul după chipul căruia ne-a creat Dumnezeu: tineri, sănătoşi, frumoşi şi nemuritori. Dacă El s-a născut în inima ta, tu trăieşti o viaţă asemănătoare cu a Lui. În tine se răsfrânge frumuseţea nepieritoare a vieţii Lui, lucru pe care L-a voit El atunci când S-a născut în lume, în acea smerită iesle din Betleemul Iudeii. El este prezent în inima ta dimpreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Aşa ne-a promis: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14,23). Iar Duhul Sfânt care-L însoţeşte rodeşte „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5,22-23).
La Botezul fiecăruia dintre noi s-a cântat: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3,27). El ne naşte din nou. Spune Sfântul Simeon Noul Teolog „căci odată ce naşterea noastră în stricăciune s-a făcut prin femeia Eva, trebuia ca naşterea noastră duhovnicească şi naşterea noastră din nou să se facă prin bărbat, adică prin al doilea Adam şi Dumnezeu. Priveşte potriveala raţională a lucrurilor: sămânţa celui stricăcios a născut şi naşte fii stricăcioşi şi muritori; iar Cuvântul nemuritor şi nestricăcios al Nemuritorului şi Nestricăciosului Dumnezeu a născut şi naşte pururea fii nestricăcioşi şi nemuritori, după ce s-a născut El însuşi din Fecioara, prin Duhul Sfânt”.


Dreptmăritori creştini,

Până aici cred că m-aţi urmărit, aprobându-mă cu satisfacţie. Ceea ce v-am spus v-a provocat o reconfortare lăuntrică. Şi poate vă spuneţi şi dumneavoastră, cum îmi spun şi eu: „Ce bine ar fi să fie aşa!” Din păcate nu-i chiar aşa.
Îl citam pe Sfântul Pavel, care zice: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat” (Galateni 3,27). Un om căruia îi este frig, când se îmbracă cu o haină, simte căldura hainei. Noi dacă ne-am îmbrăcat cu Hristos la Botez trebuie să simţim căldura lui Hristos. O simţim? Mă tem că nu! Cine nu simte căldura hainei? Mortul. Tare mi-e teamă ca noi să nu fim cumva morţi sufleteşte.
În cartea Apocalipsei, Domnul Hristos îi reproşează îngerului (adică episcopului) Bisericii din Sardes: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3,1). Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi până la urmă putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre biserică nici înspre fapte de caritate şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual, duhovnicesc.
Omul robit de patimi şi păcate este mort sufleteşte şi – chiar dacă, în virtutea obişnuinţei şi luat de valul tradiţiei, sărbătoreşte şi el Crăciunul – de simţit, nu simte nimic. În cel mai bun caz, sărbătorile sunt pentru el un prilej de a petrece, de a mânca şi a bea, de a se distra. „Pântecele este dumnezeul lor, spune Sfântul Pavel, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti” (Filipeni 3,19).
Din nefericire, omul acestui veac postmodern se laudă cu lucruri de care ar trebui să-i fie ruşine şi socoteşte nefirescul firesc. În virtutea respectării alterităţii şi a „drepturilor omului” păcate strigătoare la cer, ca avortul şi homosexualitatea, sunt socotite lucruri normale. Mijloacele de contracepţie constituie preocuparea multor proiecte socotite salutare. Desfrâul, concubinajul şi uniunea consensuală sunt considerate ca alternative fireşti la familia creştină tradiţională. Ce să mai zicem de relaţiile trupeşti premaritale? Proorocul Isaia deplânge o asemenea stare de lucruri spunând: „Vai de cei zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia 5,20).
Subliniind aceste adevăruri am putea fi acuzaţi de către unii că am fi fundamentalişti. Nici vorbă: pentru că nu dorim pedepsirea celor păcătoşi, ci îndreptarea lor. Ne doare însă faptul că, în omul care trăieşte în aşa păcate, nu se poate naşte Hristos. Şi dacă în inima cuiva nu se naşte Hristos, acesta îşi ratează mântuirea. Iar dintr-o perspectivă mai pământească, această stare de lucruri slăbeşte neamul şi inclusiv Uniunea Europeană.

Iubiţi credincioşi,

Ne punem întrebarea: „Cum ieşim din această stare?”; „Cum dobândim calităţile necesare pentru ca Hristos să rămână în noi?”; „Cum scăpăm de păcate?”.
Ni se istoriseşte că Fericitul Ieronim pustnicea într-o chilie aproape de peştera din Betleem. Se ruga lui Dumnezeu, se nevoia şi traducea Sfânta Scriptură din greacă în latină. La un moment dat avu o vedenie: Pruncul Mântuitor era în ieslea sfântă. Maica Domnului şi Dreptul Iosif Îl privegheau. Păstorii şi Magii Îi aduceau daruri. Îngerii Îl proslăveau. Şi Domnul le surâdea tuturor. Ieronim, sărac lipit pământului, se simţea neputincios şi-i spuse Domnului: „Doamne toţi te copleşesc cu daruri. Dar eu, nevrednicul Ieronim, ce să-ţi dau? Al Tău este cerul şi pământul. Ce am eu şi nu ai Tu?” Iar Domnul îi răspunde: „Ai şi tu Ieronime ceva ce nu am Eu. Tu ai păcate, iar Eu nu. Dă-mi păcatele tale!”.
Aşa scăpăm de păcate. Tot prin El. La Utrenia din 23 decembrie ne adresăm Domnului, spunându-i: „Pe mine, cel ce am ajuns peşteră de tâlhari, arată-mă, Doamne, Cel ce în peşteră Te-ai născut, locaş al Tău şi al Tatălui şi al dumnezeiescului Tău Duh, ca să Te slăvesc întru toţi vecii” .
Dacă această lucrare minunată are loc, dacă prin pocăinţă sinceră şi printr-o bună spovedanie, din peşteră de tâlhari devenim locaş sfânt şi peşteră din Betleem, în sufletul nostru se naşte Hristos. Ne încredinţează de acest lucru Sfântul Simeon Noul Teolog care l-a şi experimentat: „Aşadar, crezând din tot sufletul şi căindu-ne cu căldură, zămislim, cum s-a spus, pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele fecioare şi curate”.
Deci tot fecioria şi curăţia, atât de dispreţuite de omul contemporan şi râvnite de sfinţi, sunt soluţia. Vă dau doar un singur exemplu:
În veacul al XVII-lea, printre robii luaţi de turci din Ţara Românească a fost şi un adolescent foarte frumos, pe nume Ioan. Stăpânul său, pe drum, i-a pus gând rău. El fiind un tânăr credincios, care ţinea la curăţia sa trupească, s-a apărat şi l-a omorât pe turc. Ajuns la Istanbul, autorităţile l-au predat femeii turcului. Aceasta, văzându-l voinic şi chipeş, s-a îndrăgostit de el, cu gânduri păcătoase. Nici pomeneală ca Ioan să accepte ispita. Urmarea a fost că într-o zi de 12 mai, a fost ucis, dar şi-a păstrat curăţia trupului şi a sufletului. Biserica l-a trecut în rândurile sfinţilor, rămânând un exemplu strălucit pentru tinerii de astăzi.
Creştinul care s-a curăţit sufleteşte are toate şansele ca în inima lui să se nască Hristos. Inima lui murdară şi rece devine curată şi caldă, ca ieslea din Betleem, şi în ea se sălăşluieşte Hristos. Şi sălăşluindu-se aduce pace şi lumină. El pătrunde toată fiinţa omului, toate gândurile lui, toată voinţa lui, toate dorinţele lui, toată viaţa lui.
Realizăm, în această situaţie, câtă dreptate are Sfântul Pavel când ne întreabă: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Sfântului Duh care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6,19).

Iubiţi fraţi,

Atunci, la cumpăna istoriei, Domnul Hristos S-a întrupat. Şi-a asumat firea noastră şi ne-a dat nouă posibilitatea îndumnezeirii. Tainic însă, Mântuitorul Care s-a născut în Betleem, se întrupează şi se jertfeşte pentru noi, la fiecare Sfântă Liturghie. Aşa citim în Rânduiala Sfintei Împărtăşanii: „Bun este Domnul, gustaţi şi vedeţi; că demult pentru noi, precum suntem noi făcându-se, şi o dată pe Sine Părintelui Său ca jertfă aducându-Se, pururea Se junghie, sfinţind pe cei ce se împărtăşesc cu Dânsul”4
Conştienţi de măreţia tainei şi de necurăţia noastră, Îl rugăm pe Mântuitorul zicând: „Mă cutremur, primind focul, să nu mă aprind ca ceara şi ca iarba. O, înfricoşătoare Taină. O, milostivire a lui Dumnezeu. Cum eu, tină fiind, mă împărtăşesc cu dumnezeiescul Trup şi Sânge şi mă fac fără stricăciune”.5
Cu harul său poetic Vasile Voiculescu a scris un „Colind” în care dă glas acestor realităţi tainice :
„În coliba-ntunecată
Din carne şi os lucrată,
A intrat Hristos deodată.
Nu făclie ce se stinge,
Nu icoană ce se frânge.

Ci, El însuşi trup şi sânge,
Preschimbat pentru făptură
Într-o scumpă picătură,
Dulcea Cuminecătură”.
Lucrarea pe care o face în fiinţa omului este minunată:
„Coliba cum L-a primit
S-a făcut cer strălucit
Pe boltă de mărgărit
Iar în ea soare şi stele
Cu Arhangheli printre ele.
În mijloc, Tron luminos
Şi, pe el, Domnul Hristos,
Care mult se bucura
Duhul Sfânt s-alătura
Şi acolo rămânea
Şi acum şi pururea”.

Răspunsul firesc, pe care ar trebui să-l dăm toţi, este:
„Şi noi, Doamne, ne-am sculat
Colibele-am curăţat
Uşi, ferestre, toate-s noi,
Doamne, intră şi la noi.”6

Şi, dacă intră, bucuria Crăciunului este deplină. Pentru că postul ne-a dat posibilitatea să ne curăţim „colibele”. Iar acum suntem chemaţi cu toţii la ospăţul credinţei.


Dreptmăritori creştini,

La această lucrare sfântă de primenire a sufletelor şi de pregătire pentru a-L primi pe Hristos ne ajută Biserica noastră. Ea nu-i o simplă instituţie, ci e „Trupul lui Hristos” şi ne oferă tuturor o viaţă nouă „cu” Hristos şi „în” Hristos, condusă de Duhul Sfânt.
În acest an Biserica din România a avut şi întristări şi bucurii. Blândul şi Duhovnicescul Patriarh Teoctist s-a mutat la Domnul. Noi, toţi fiii Bisericii, ne rugăm pentru odihna sufletului său. Cu rânduiala lui Dumnezeu, a fost ales Patriarh Prea Fericitul Daniel, om cu multă energie şi dornic de a face misiune; în acelaşi timp, bun teolog. Toţi cei ce alcătuim trupul Bisericii ne rugăm pentru sănătatea lui şi-L rugăm pe Mântuitorul să-l ajute să cârmuiască Biserica spre limanul mântuirii, printre valurile zbuciumate ale acestei lumi.
Iar dumneavoastră, tuturor, vă urăm să petreceţi cu bucurie şi în pace Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza. Cu îmbrăţişare sfântă, al dumneavoastră arhipăstor
† Andrei,

Arhiepiscop al Alba Iuliei.