Duminică, 28 martie 2021, se împlinesc 100 de ani de la momentul punerii pietrei de temelie a Catedralei Reîntregirii din orașul Marii Uniri. Realizarea proiectului și coordonarea lucrărilor de construcție ale Catedralei și ale ansamblului arhitectural i-au fost încredințate arhitectului Victor Ștefănescu, lucrările propriu-zise de edificare fiind executate de Societatea „Întreprinderea Generală Tehnică din București”.
În luna iunie a anului 1920, prim-ministrului Alexandru Averescu i-a revenit nobila misiune de a pregăti actul Încoronării. El a desemnat Comisia pentru organizarea Serbărilor Încoronării Suveranilor, cu sediul în Palatul Ministerului Lucrărilor Publice, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni politici și personalități științifice și culturale de prim rang ale țării. După mai multe dezbateri, a fost acceptată propunerea marelui istoric Nicolae Iorga de a se construi la Alba Iulia o Catedrală pentru evenimentul maiestuos al Încoronării. Comisia națională s-a deplasat în orașul Marii Uniri în toamna anului 1920 pentru a alege locul pe care avea să fie amplasată viitoarea biserică monumentală. S-a preconizat ca ea să fie așezată pe locul unde Mihai Viteazul a edificat străvechiul locaș de cult din capitala Principatului, în anul 1597, însă acesta se afla în afara cetății, într-o zonă izolată și fără acces. În cele din urmă, s-a ales latura de vest a cetății bastionare, lângă Catedrala Romano-Catolică, în direcția în care se preconiza dezvoltarea viitorului oraș.
Realizarea proiectului și coordonarea lucrărilor de construcție ale Catedralei și ale ansamblului arhitectural i-au fost încredințate arhitectului Victor Ștefănescu (cunoscut și ca Victor G. Stephănescu). Lucrările propriu-zise de edificare au fost executate de Societatea „Întreprinderea Generală Tehnică din București”, sub conducerea inginerului Tiberiu Eremia. Proiectul propus pentru noua biserică și clădirile aferente era prima formă de exprimare a arhitecturii neoromânești, ce definea stilul național, pe teritoriul Transilvaniei. Acest stil reprezenta o sinteză a tradițiilor preluate din Moldova și Muntenia, elemente care până acum nu au putut avea aderență în Ardealul dominat de mediul cultural și diversele influențe ale secesionismului vienez. În acest fel, Catedrala nu căpăta doar funcțiunea strict liturgică și ceremonială pentru actul Încoronării, ci devenea un simbol al unității naționale, prin prezența elementelor culturale din toate provinciile istorice ale României Mari.
Piatra de temelie a locașului de cult a fost așezată în a doua zi de Paști, în 28 martie 1921. Lucrările au avansat rapid, întrucât șantierul era aprovizionat continuu cu toate materialele necesare de cea mai bună calitate. Casa Regală acorda o atenție deosebită pentru buna derulare a construcției, astfel că, la numai o lună de la punerea pietrei de temelie, Regele Ferdinand și Regina Maria vizitează Alba Iulia pentru a constata stadiul lucrărilor executate. La acea dată, 27 aprilie 1921, deja era ridicat soclul Catedralei și procesul de edificare era în plină desfășurare. În luna iulie se lucra la ridicarea tamburului turlei bisericii, iar în luna august clopotnița era aproape finalizată. Tot în această lună, în scopul supervizării construcției, Principele Nicolae a întreprins o vizită la Alba Iulia pentru inspectarea șantierului, însoțit fiind de doi mari generali ai Armatei Române și de trei miniștri din Guvern. La 8 septembrie, s-a așezat crucea pe turla bisericii, iar la 1 decembrie 1921, s-au demontat schelele. În același timp, în interior se executau lucrări de finisare, iar maestrul Costin Petrescu a deschis șantierul de pictură în tehnica fresco, după erminia tradiției iconografice bizantine.
În următorul an, s-a depus un efort asiduu pentru finalizarea lucrărilor, astfel că în primele zile ale lunii octombrie au fost ridicate clopotele în turnul-clopotniță. La scurtă vreme, în 8 octombrie 1922, într-o zi de duminică, a avut loc slujba de sfințire a Catedralei, un eveniment deosebit de important și așteptat cu mult entuziasm de către comunitatea albaiuliană și de întreaga societate a țării. Fastuoasa ceremonie de sfințire a fost oficiată de către Miron Cristea, Mitropolitul Primat al României, alături de un sobor de arhierei din care au făcut parte Nicolae Bălan – Mitropolitul Ardealului, Gurie Grosu – Mitropolitul Basarabiei, Nicolae Ivan – Episcopul Vadului, Feleacului și Clujului, Vartolomeu Stănescu – Episcopul Râmnicului, înconjurați de numeroși preoți și diaconi. Răspunsurile liturgice au fost oferite de Corurile Catedralei Mitropolitane și ale Școlii Normale din Sibiu, conduse de către Timotei Popovici. În prezența unor înalte oficialități de stat, la eveniment a luat parte un mare număr de credincioși. Cu această ocazie, Catedrala a primit hramul „Sfânta Treime”, pe care l-a purtat și biserica vechii Mitropolii a Bălgradului, și hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, spre a cinsti memoria voievodului unificator Mihai Viteazul.
Locașul de cult constituie elementul central al unui ansamblu arhitectonic dreptunghiular ce reunește în colțuri cele patru corpuri de clădire. Coriolan Petranu afirma despre arhitectura Catedralei că este cea a unei mănăstiri voievodale de secol al XVI-lea sau a unei reședințe regale. Din punct de vedere planimetric s-au identificat referințele, acestea fiind bisericile voievodale „Adormirea Maicii Domnului” din Târgoviște și „Sfântul Dumitru” din Craiova, care primesc, față de planul de bază al bisericii „Sfântul Nicolae” din Curtea de Argeș, un pridvor deschis. Având planul în cruce greacă înscrisă în cerc, i s-au adăugat detalii specifice bizantine și neoromânești. Elementele de plastică decorativă exterioară (ocnițele, brâurile, ancadramentele) și turlele își găsesc analogii la edificiile de cult construite în Evul Mediu în ținuturile de la sudul Carpaților.
Catedrala cuprinde o suprafață de 750 metri pătrați, având înălțimea de 40 m și este înglobată într-o incintă patrulateră, cu clopotniță înaltă de 58 m, în partea vestică. Arhitectul Ștefănescu a optat pentru realizarea Catedralei din Alba Iulia preluând similitudini din particularitățile neoromânescului adesea întâlnit în clădirile civile. Planimetric, biserica se compune dintr-un pridvor deschis (exonartex) pe stâlpi și coloane cu capiteluri compozite ce poartă o boltă semicilindrică transversală. Interiorul acesteia este împărțit clasic, având foarte bine delimitate pronaosul, naosul și altarul. Desfășurată pe o suprafață de 10.000 metri pătrați, incinta complexului e constituită din două pavilioane mari în partea de est și două pavilioane în partea de vest, legate între ele prin galerii de acces sprijinite pe coloane octogonale și arcade duble, decorate cu frize și ancadramente florale și geometrice ce amintesc succint de biserica Mănăstirii de la Curtea de Argeș.
Din punct de vedere al compoziției, complexul arhitectonic ce înconjoară Catedrala formează o incintă dreptunghiulară foarte bine proporționată, realizând o structură unitară exprimată prin omogenitate stilistică și arhitecturală. Incinta este străjuită de două pavilioane mari în partea de est și de două pavilioane mici, poziționate simetric în partea de vest, legate între ele prin galerii de acces sprijinite pe coloane și arcade duble, decorate cu frize și ancadramente florale și geometrice. Galeriile joacă atât un rol de delimitare, de marcare a limitelor incintei, cât și de conectare vizuală a interiorului cu exteriorul. Succesiunea ordonată a colonadelor spațioase oferă privitorilor o perspectivă grandioasă asupra Catedralei, care, prin maiestuozitatea ei, sporită de zveltețea turnului-clopotniță situat pe același ax, domină întreaga Cetate a Alba Iuliei.
Dincolo de rațiunile de ordin estetic și urbanistic, proiectarea ansamblului arhitectural în partea vestică a Cetății bastionare vădește și un simbolism interpretat în cheie națională. Axul care pornește din mijlocul Cetății și se continuă dincolo de zidurile ei este alcătuit din Sala Unirii – Muzeul Național al Unirii – Catedrala Reîntregirii și Încoronării – Podul Unirii – Monumentul Marii Uniri. Acesta subliniază victoria spiritului național în fața încercărilor puterilor străine de a ține poporul subjugat în propriul pământ străbun. De la Sala Unirii, în care românii și-au exprimat liber voința de a se uni cu frații lor de dincolo de munți, conservând mărturiile vitregei istorii naționale în clădirea Muzeului Unirii, se trece imediat către Altarul de biruință al neamului: Catedrala Reîntregirii și Încoronării.
Înălțarea acestui așezământ ecleziastic, imediat după evenimentul epocal al realizării visului de veacuri al străbunilor noștri, a rupt lanțurile robiei și a străpuns zidurile Cetății, arătând tuturor slava unui popor dreptcredincios. Răspunsul postmodernității a venit ca un arc peste timp după 100 de ani, odată cu ceasul Centenarului Marii Unirii, când valoarea simbolică a Catedralei și ansamblului a fost potențată de construirea Podului Unirii și Monumentului Marii Unirii. Astfel, istoricul edificiu bisericesc a devenit epicentrul axului ce unește trecutul cu prezentul, pe orizontală, și cerul cu pământul, pe verticală.
Pr. Oliviu Botoi
Consilier eparhial
Sectorul cultural și comunicații media,
Învățământ și activități cu tineretul
