1 Decembrie 2016
Ne-am adunat astăzi în anticul Apulon al dacilor „celor puternici”, bastion central al Transilvaniei, leagăn al civilizaţiei burebistane şi al renaşterii dace sub Decebal. Suntem astăzi în citadela sintezei daco-romane, unul dintre centrele civilizate ale lumii, municipiu şi colonie în epoca în care pentru mulţi dintre cei ce i-au cerut „pământ şi apă”, zorii istoriei încă nu se iviseră.„Alba cetate” (Bălgrad) a secolelor IX-X, Alba Iulia devenea peste veacuri simbolul renaşterii româneşti sub marele Voievod Mihai Viteazul (în anii 1599 şi 1600), deschizându-şi porţile mult aşteptatului „restitutor Daciae”. În sunetul trâmbiţelor, duruitul tobelor şi salvelor artileriei, Mihai Vodă a păşit pragul sub mantia-i albă, şi aici la Alba Iulia, în inima Ţării întregite, el s-a proclamat „domn a toată Ţara Românească şi a Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”.
În anul 1918, această cetate istorică a neamului nostru chema, în luna noiembrie, prin glasul Marelui Sfat, „în numele dreptăţii eterne”, la „Mărita Mare Adunare Naţională”, pe fiii săi de pretutindeni, pe toţi iubitorii de adevăr. Iar Blajul Libertăţii şi Lugojul, Aradul, Sibiul şi Braşovul şi Oradea şi întreg Maramureşul i-au purtat chemarea, îndemnând: „Veniţi la Alba Iulia!”. Întreaga suflare românească din ţara „codrilor de fag” a răspuns, adunându-se pe „Câmpul lui Horea”, unde a răsunat frumosul cânt „Deşteaptă-te, române!”.
Nicio putere omenească n-a putut să se opună voinţei suverane a zecilor de mii de suflete unite într-un singur gând şi un singur ideal. „Vox populi, vox Dei!”. Voinţa naţiunii a triumfat. Visul măreţ, de al cărui dor au murit moşii şi părinţii noştri, s-a întrupat. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor la Alba Iulia, a decretat la 1 decembrie 1918 unirea acestor români şi a teritoriilor locuite de ei cu România.
Ziua Naţională a României ne aminteşte de acel moment istoric şi providenţial în care „cea mai frumoasă şi mai scumpă perlă – perla Transilvaniei – a fost aşezată în coroana României Mari”, cum se exprima oarecând un mare ierarh ortodox. Astăzi prăznuim ziua bucuriei româneşti, ziua învierii neamului la o viaţă liberă, dar şi un început al înălţării lui spre cerul aspiraţiilor şi destinelor sale istorice. Pentru prosperitatea noastră materială şi spirituală, pentru păstrarea darului sfânt al libertăţii şi pentru întărirea unităţii noastre sufleteşti, avem nevoie de credinţă puternică în Dumnezeu şi de iubire jertfelnică pentru glia strămoşească.
Astăzi, neamul întreg, însufleţit de un puternic sentiment patriotic, se află în sărbătoare. Alături de noi, nevăzut, stau toţi aceia care au trăit pe aceste pământ străbun, de unde s-au mutat pe tărâmul veşniciei cu dorul realizării Marii Uniri. Datoria noastră este să ne amintim de ei cu respect şi recunoştinţă. Valorificând moştenirea sacră pe care ne-au lăsat-o, noi sporim nobleţea unui popor încreştinat de către Sfântul Apostol Andrei şi ocrotit neîntrerupt de o Biserică apostolică, „Mama spirituală a neamului românesc”, cum o numea poetul nostru Mihai Eminescu.
Convinşi că Dumnezeu este cu omul credincios şi că El veghează neîncetat asupra destinelor noastre, e bine ca tot românul, dimpreună cu Sfântul nostru autohton Ioan Iacob-Hozevitul, să spună aşa: „Când valurile ameninţă,/ Ca să scufunde luntrea mea,/ În tine, sfânta mea credinţă/ Mă sprijinesc de-a pururea”. În încheiere, vă felicit, dragi români, şi doresc să petreceţi sărbătoarea noastră naţională cu sănătate şi cu bucurie senină. Dumnezeul părinţilor noştri să vă facă parte întotdeauna de împliniri frumoase în viaţă şi în familie. A Lui să fie slava, lauda şi închinarea! Amin.
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
