Pomenirea Sfântului Ignatie Briancianinov Episcopul Stavropolului

S-a născut la 6 februarie 1807 în satul Pokrovskoie, gubernia Vologda, în familia unui demnitar înstărit. Din copilărie îi plăcea să citească cărţi duhovniceşti. De la vârsta de 15 ani începe să viseze la viaţa monahicească şi la intrarea în mănăstire, dar este trimis de către tatăl său la Şcoala superioară de inginerie militară de la Sankt-Petersburg. La examen era de faţă şi viitorul împărat, marele cneaz Nicolai Pavlovici.

Înfăţişarea nobilă a tânărului şi cunoştinţele sale strălucite l-au interesat pe marele cneaz, care l-a invitat la palatul Anicikov, reşedinţa sa. Din acest timp Briancianinov devine pensionarul marelui cneaz.

În această perioadă Briancianinov frecventa casa prezidentului Academiei de Arte, Alexei Olenin, unde, conform tradiţiei, se adunau dintotdeauna scriitorii, artiştii, savanţii.Aici el se întâlnea cu Puşkin, Gnedici, Krîlov, îşi citea compoziţiile sale rămase nouă necunoscute. Dar slava unui scriitor nu-l interesa.

Împreună cu colegul său Mihail Cihacev, viitorul ierarh lua parte la slujbele de la catedrala Kazanskaia şi vizita adesea metocul mănăstirii Valaam.

În căutările lor duhovniceşti ei au fost ajutaţi foarte mult şi de călugării de la Lavra Sfântului Alexandrii Nevski. După terminarea şcolii a început lupta pentru demisie. Împotriva lui s-a ridicat întreaga conducere împreună cu marele cneaz şi cu împăratul Nicolai Pavlovici (era în 1826). A fost chemat la palatul Mihailovski, unde i s-a propus orice slujbă şi orice post în regimentul de gardă, Brianceaninov însă o ţinea una şi bună, zicând că el voieşte să se ducă la mănăstire. În cele din urmă sănătatea lui s-a înrăutăţit într-atât încât în 1827 demisia i-a fost acceptată. Asta s-a întâmplat fără ştirea părinţilor, care, aflând vestea, au încetat de a-i mai trimite vreun ajutor bănesc şi au rupt orice relaţie cu el.

Rămânând fără mijloace financiare, a sosit la Petersburg în straie ţărăneşti şi de acolo s-a îndreptat spre mănăstirea Sfântul Alexandru Svirski, aflată pe malul lacului Ladoga, acolo unde vieţuia pe atunci părintele Leonid. În 1829 s-a aflat un timp la Pustia Optino.

În 1831 Brianceaninov a primit schima mică în catedrala învierii din Vologda, luând numele de Ignatie în cinstea Sfântului Mucenic Ignatie Purtătorul de Dumnezeu.

La data de 4 iulie, în acelaşi an, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah. În 1832 a fost numit egumen al mănăstirii Lopotov. La l ianuarie 1834, din dispoziţia Sinodului egumenul Ignatie a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi trimis din ordinul împăratului la Pustia Serghievo, nu departe de Sankt – Petersburg unde a petrecut 23 de ani.

Împovărat de nenumărate sarcini gospodăreşti, Brianceaninov a găsit totuşi timp să se ocupe şi de scris. Aici, în Pustia Serghievo au fost create majoritatea operelor sale, inclusiv monumentalul “Patericon”. Sfântul Ierarh Ignatie era cu totul lipsit de conştiinţa trufaşă că este scriitor. Scrierile sale el le considera ca aparţinând patrimoniului Bisericii.

Ca urmare a climei neprielnice, Sfântul Ierarh Ignatie era mereu bolnav. Iarna anului 1847 şi-a petrecut-o în chilie, dar aproape in fiecare zi era văzut la masa de scris. În primăvară a cerut să fie slobozit din funcţia de egumen, dar nu i s-a acordat decât un concediu de un an. În 1847 soseşte la mănăstirea Nicolo-Babaievski de pe Volga, unde, în mijlocul unei naturi minunate şi-a mai întărit sănătatea. În 1856 vine la Pustia Optino, intenţionând să-şi clădească o chilie la schit pentru a se închide în tăcere pentru tot restul vieţii. Din nou n-a fost lăsat la odihnă, în data de 27 octombrie 1857 arhimandritul Ignatie este sfinţit episcop al Kaukazului.

În noiembrie este chemat de către împărăteasa Alexandra Fedorovna, care i-a înmânat o panaghie (engolpion) împodobită cu briliante şi rubine în amintirea împăratului defunct. Noul episcop părăseşte Pustia Serghievo neavând nici măcar bani de drum – nu agonisise nimic. A fost nevoit să se împrumute de la o persoană particulară.

În ianuarie 1858 soseşte la Stavropol, însă eparhia s-a dovedit a fi într-o stare deplorabilă. A trebuit să ia totul de la început.

În 1861 se îmbolnăveşte grav şi devine clar că trebuie sa părăsească definitiv tărâmul de activitate pastorală. Se mută cu traiul în mănăstirea Nicolo-Babaievski.

Văzând că mănăstirea este săracă – în casa de bani erau doar 60 de ruble – el îşi vinde panaghia, cadoul împărătesei, cu 30 de mii de ruble, donând aceşti bani pentru nevoile mănăstireşti. În ultimii săi ani Sfântul Ierarh Ignatie se ocupa, de lecuirea propriilor boli, cât şi a ţăranilor suferinzi veniţi din tot ţinutul; renovează, şi în exterior şi în interior, chinovia modestă şi tihnită, care începuse pe vremea lui să primească tot mai mulţi pelerini; pregăteşte pentru tipar Patericul şi scrie câteva lucrări noi.

Articolele, tratatele, predicile şi scrisorile sale din ultima perioadă conţin o uimitoare bogăţie a gândirii, iluminată dinăuntru de un sentiment viu al iubirii duhovniceşti.

Episcopul Ignatie a adormit în linişte şi pace, la ceasul rugăciunii, în data de 30 aprilie 1867.

Cu toate că majoritatea scrierilor sale este destinată monahilor, în general însă ele sunt adresate, după cum arată el însuşi în prefaţa la volumul IV – “tuturor creştinilor pravoslavnici, dornici să se familiarizeze cu viaţa ascetică după cugetul Sfinţilor Părinţi, după cugetul Bisericii”. El a găsit de cuviinţă “să înfăţişeze societăţii creştine un rezumat al viziunii sale asupra Pământului Făgăduinţei”, adică a mănăstirii veşnice a sufletului.

„La Sinodul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse consacrat mileniului de la creştinarea Rusiei (iunie 1988, Lavra Serghiev Posad), Sfântul Ierarh Ignatie a fost alăturat la ceata sfinţilor. De la această dată moaştele sale odihnesc în biserica Mântuitorului din mănăstirea Tolgsk-Vedenski din oraşul Iaroslavl.

“Flaut duhovnicesc” a fost numit el în troparul închinat lui. Viaţa sa aminteşte istoria vechilor Paterice.

Sursa: www.razbointrucuvant.ro