25 Martie 2017
Iubirea este cea care ne-a adus la viaţă pe fiecare dintre noi. Icoana Trinităţii, ca „structură a supremei iubiri”, se reflectă în taina familiei creştine. Prin aceasta, Dumnezeu ne arată marea Lui iubire, iar noi învăţăm să răspundem chemării Sale iubitoare, având, astfel, privilegiul de a-L cunoaşte şi de a ne apropia de El. Întruchiparea dragostei dumnezeieşti faţă de creatura Sa se realizează prin persoana mamei. Dintru începuturile existenţei noastre, acest înger păzitor ne umple inima cu razele iubirii, ne mângâie cu gingăşia olarului iscusit, ne alintă cu dulcele grai omenesc şi ne adăposteşte cu sfinţenie în ieslea templului său. Această vocaţie a femeii este calea mântuirii ei, după cum ne spune Apostolul Pavel: „Ea se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în iubire şi în sfinţenie” (I Tim. 2, 15).
După căderea în păcatul neascultării a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, Dumnezeu a pregătit, la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), salvarea lumii prin Rodul suprem al maternităţii feminine, zicând şarpelui diabolic: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). De atunci, pentru orice femeie, naşterea pruncilor a reprezentat aspectul esenţial al împlinirii ei spirituale şi comunitare. Sfânta Scriptură ne descrie, pe de o parte, bucuria venirii pe lume a unui nou-născut, iar pe de altă parte, suferinţa celor care n-au primit încă acest dar, conştientizându-ne că viaţa este numai în pronia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „naşterea de copii este cea mai mare mângâiere dăruită de Dumnezeu oamenilor pentru pierderea Raiului”.
Dimensiunea universală a maternităţii a fost impregnată în întreaga creaţie şi în legea firii. Cu toate că, în cele mai îndepărtate perioade ale istoriei omenirii, femeia nu s-a bucurat întotdeauna de un statut pe măsura rolului ei comunitar şi familial, totuşi filosofii antici vedeau în femeia-mamă un element de bază în rânduirea casei şi în propăşirea socială. Chiar şi păgânii cultivau ideea maternităţii cu respect şi cu veneraţie, aducând elogii femeii care oferă viaţa. Făcând o sinteză a gândirii creştine şi precreştine în ceea ce priveşte menirea femeii în lume, teologul Paul Evdokimov, în celebra sa carte Femeia şi mântuirea lumii, ne spune faptul că „totul în natura femeii o pregăteşte pentru maternitate”, iar sustrăgându-se de la acest dar „riscă să resimtă amărăciunea unei fiinţe ratate”.
Ideologiile seculare şi ateist-umaniste ale zilelor noastre încearcă să diminueze rolul şi importanţa femeii-mamă pentru familie şi pentru societate, în detrimentul unei percepţii senzualiste şi pasionale. Această tendinţă anti-creştină deformează substanţial modelul antropologic natural rânduit de Dumnezeu. Numai vieţuind după Legea lui Hristos, noi, creştinii de azi, putem aduce o speranţă certă pentru viitorul ţării. Prin maternitatea naturală se nasc pruncii pentru viaţa civică a societăţii, aducând prosperitate şi armonie. Însă, suntem datori să cultivăm şi maternitatea spirituală, care face din fiii Patriei fii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou în Duhul, prin care lumea capătă pace, sens şi binecuvântare. În acest fel înţelegem cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul: „Părinţii care îi nasc pe copii şi le dau trupul, trebuie să contribuie şi la renaşterea lor spirituală”.
În această minunată zi de sărbătoare, ne aducem aminte de începutul mântuirii noastre prin Vestea cea bună adusă Fecioarei Maria de către îngerul Gavriil. Acceptul smerit al Maicii Domnului de a-L primi în pântece pe Mântuitorul Hristos reprezintă pentru noi exemplul de netăgăduit prin care trebuie să primim cu bucurie şi cu iubire viaţa ca un dar divin, oferit făpturilor Sale. Nu de multă vreme, o tânără mamă, ce născuse de curând al treilea copil, a fost întrebată: „Nu crezi că îţi va fi prea greu? Cu ce îi vei hrăni şi îmbrăca bine? Cum îi vei educa?” Atunci tânăra a răspuns: ,,În marea iubire pe care i-o port fiecăruia dintre ei, privesc cu nădejde şi credinţă spre Dumnezeu. Şi atunci nu mai este deloc nevoie să îi număr, ci doar, pur şi simplu, să îi iubesc”.
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
După căderea în păcatul neascultării a protopărinţilor noştri Adam şi Eva, Dumnezeu a pregătit, la „plinirea vremii” (Gal. 4, 4), salvarea lumii prin Rodul suprem al maternităţii feminine, zicând şarpelui diabolic: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. 3, 15). De atunci, pentru orice femeie, naşterea pruncilor a reprezentat aspectul esenţial al împlinirii ei spirituale şi comunitare. Sfânta Scriptură ne descrie, pe de o parte, bucuria venirii pe lume a unui nou-născut, iar pe de altă parte, suferinţa celor care n-au primit încă acest dar, conştientizându-ne că viaţa este numai în pronia lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „naşterea de copii este cea mai mare mângâiere dăruită de Dumnezeu oamenilor pentru pierderea Raiului”.
Dimensiunea universală a maternităţii a fost impregnată în întreaga creaţie şi în legea firii. Cu toate că, în cele mai îndepărtate perioade ale istoriei omenirii, femeia nu s-a bucurat întotdeauna de un statut pe măsura rolului ei comunitar şi familial, totuşi filosofii antici vedeau în femeia-mamă un element de bază în rânduirea casei şi în propăşirea socială. Chiar şi păgânii cultivau ideea maternităţii cu respect şi cu veneraţie, aducând elogii femeii care oferă viaţa. Făcând o sinteză a gândirii creştine şi precreştine în ceea ce priveşte menirea femeii în lume, teologul Paul Evdokimov, în celebra sa carte Femeia şi mântuirea lumii, ne spune faptul că „totul în natura femeii o pregăteşte pentru maternitate”, iar sustrăgându-se de la acest dar „riscă să resimtă amărăciunea unei fiinţe ratate”.
Ideologiile seculare şi ateist-umaniste ale zilelor noastre încearcă să diminueze rolul şi importanţa femeii-mamă pentru familie şi pentru societate, în detrimentul unei percepţii senzualiste şi pasionale. Această tendinţă anti-creştină deformează substanţial modelul antropologic natural rânduit de Dumnezeu. Numai vieţuind după Legea lui Hristos, noi, creştinii de azi, putem aduce o speranţă certă pentru viitorul ţării. Prin maternitatea naturală se nasc pruncii pentru viaţa civică a societăţii, aducând prosperitate şi armonie. Însă, suntem datori să cultivăm şi maternitatea spirituală, care face din fiii Patriei fii ai lui Dumnezeu, născuţi din nou în Duhul, prin care lumea capătă pace, sens şi binecuvântare. În acest fel înţelegem cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul: „Părinţii care îi nasc pe copii şi le dau trupul, trebuie să contribuie şi la renaşterea lor spirituală”.
În această minunată zi de sărbătoare, ne aducem aminte de începutul mântuirii noastre prin Vestea cea bună adusă Fecioarei Maria de către îngerul Gavriil. Acceptul smerit al Maicii Domnului de a-L primi în pântece pe Mântuitorul Hristos reprezintă pentru noi exemplul de netăgăduit prin care trebuie să primim cu bucurie şi cu iubire viaţa ca un dar divin, oferit făpturilor Sale. Nu de multă vreme, o tânără mamă, ce născuse de curând al treilea copil, a fost întrebată: „Nu crezi că îţi va fi prea greu? Cu ce îi vei hrăni şi îmbrăca bine? Cum îi vei educa?” Atunci tânăra a răspuns: ,,În marea iubire pe care i-o port fiecăruia dintre ei, privesc cu nădejde şi credinţă spre Dumnezeu. Şi atunci nu mai este deloc nevoie să îi număr, ci doar, pur şi simplu, să îi iubesc”.
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
