21 Mai 2019
Marți, 21 mai 2019, în ziua de pomenire a Sfinților Împărați Constantin și Elena, Înaltpreasfințitul Părinte Irineu, Arhiepiscop al Alba Iuliei, a poposit în mijlocul obștii monahale de la Mănăstirea Afteia, protopopiatul Sebeș. Cu prilejul sărbătoririi hramului acestui așezământ monastic, Întâistătătorul Eparhiei noastre, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, a oficiat Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur și a rostit cuvântul de învățătură, în prezența a numeroși pelerini. Obștea monahală a Mănăstirii Afteia se află sub oblăduirea părintelui protos. Ioan Paven.
Adresându-se credincioșilor prezenți, Ierarhul nostru a spus: „Noi toți suntem datori ca asemenea Sfinților Împărați Constantin și Elena să aducem cuvenită cinstire Sfintei Cruci. Aceasta o putem face renunțând la egoismul distrugător și mergând pe calea strâmtă a Evangheliei, care este calea Crucii. În această privință, Sfântul Isaac Sirul spune: «Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi, că nimeni nu s-a suit la cer cu comoditate». Crucea merită iubită pentru că ea transformă păcatul în iertare, înfrângerea în biruință și moartea în viață. Crucea, cel mai mare semn «minus» în existență, a devenit cel mai mare semn «plus», drept pentru care Sfântul Român Ioan Iacob Hozevitul zice: «Nu se mai socoate crucea ca organ chinuitor / Ea rămâne steagul slavei, semnul cel biruitor». Din clipa în care Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce, această unealtă a rușinii se face obiect de mare cinste și acest instrument al morții se face armă de biruință și izvor de viață nouă, motiv pentru care Sfântul Apostol Pavel exclama: «Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea lui Hristos»”.
Mănăstirea „Sfinții Împărați Constantin și Elena” de la Afteia este ridicată pe locul unei vechi așezări monastice a cărei înființare datează din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Străvechea vatră monahală de aici, cunoscută sub numele de Sihăstria din Plăișor, avea să devină locul de rugăciune al Sfântului Cuvios Sofronie, recunoscut ca fiind un apărător fervent al Ortodoxiei transilvănene împotriva impunerii samavolnice a uniatismului. Desființată în anul 1788 de către stăpânirea habsburgică, Mănăstirea avea să fie reînființată abia în prima jumătate a secolului al XX-lea, la anul 1926.
