Dragi copii şi tineri, voi, care aveţi viitorul în faţă, este bine să călătoriţi în viaţă cu speranţă şi cu încrederea că aspiraţiile legitime se vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu. Între valorile creştine, la loc de frunte stă virtutea teologică a nădejdii care îl mobilizează pe cel credincios la muncă creatoare şi edificatoare.
ÎNAINTE SPRE VIITOR CU SPERANŢĂ ÎN SUFLET
Dragi copii şi tineri, voi, care aveţi viitorul în faţă, este bine să călătoriţi în viaţă cu speranţă şi cu încrederea că aspiraţiile legitime se vor realiza cu ajutorul lui Dumnezeu. Între valorile creştine, la loc de frunte stă virtutea teologică a nădejdii care îl mobilizează pe cel credincios la muncă creatoare şi edificatoare. Nădejdea, virtute dobândită prin credinţă (cf. Rom. 5, 2) şi întărită prin iubire (cf. Rom. 5, 5), este definită de morala creştină ca fiind „năzuința şi aşteptarea plină de încredere în Dumnezeu că El ne va da toate bunurile mântuirii”. Tatăl, Creatorul, este „Dumnezeul nădejdii” (Rom. 15, 13), iar Fiul, Mântuitorul, este „nădejdea slavei” (Colos. 1, 27). Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu este un om fericit (cf. Ps. 33, 8), care nu se teme de nimic (Ps. 45, 2) şi nici nu se va clătina (Ps. 124, 1). Nădejdea este un stimulent în activitatea noastră, ea conferindu-ne puterea de a lupta şi dorul de viaţă. Nădejdea descreţeşte fruntea, înseninează privirea şi transfigurează viitorul.
Sufletul vieţii umane şi imboldul tuturor întreprinderilor noastre înseamnă virtutea nădejdii, ca una care aprinde în noi bucuria de a trăi şi năzuinţa de a moşteni viaţa veşnică. De aceea poetul englez John Milton (†1674), în poemul epic „Paradisul pierdut”, zice: „Toate, afară de iad, caută nădejdea”. O întâlnim în ochii părinţilor care doresc binele copiilor lor, în inimile tinerilor care se avântă în viaţă încrezători şi în sufletele ostaşilor încredinţaţi că vor birui. O întâlnim lângă patul bolnavilor care aşteaptă însănătoşirea, în celula întemniţaţilor care aşteaptă eliberarea şi în rugăciunile pe care le îndreptăm spre cer conştienţi că Dumnezeu le va împlini (cf. Mc. 11, 24).
Nădejdea se referă la două categorii de bunuri: pe de o parte, netrecătoare, precum harul şi fericirea veşnică, iar pe de altă parte, trecătoare, precum sănătatea, reuşita în muncă şi îndepărtarea durerilor. Indiferent la care dintre aceste bunuri s-ar referi, nădejdea creştină este „o ancoră a sufletului, sigură şi tare” (Evr. 6, 18-19). Când vaporul este ameninţat de valuri să se scufunde, se aruncă pe fundul mării o ancoră, o săgeată grea de fier, legată de acesta cu lanţuri puternice. Astfel, vaporul stă neclintit în apele mării şi nu poate fi răsturnat de valuri. Tot aşa, nădejdea ţine sufletul nebiruit, tare, în mijlocul furtunilor, ispitelor şi nenorocirilor vieţii pământeşti.
Nădejdea este necesară pentru mântuire (cf. Rom. 8, 24-25), ea fiind aşteptarea cu încredere a împlinirii făgăduinţelor divine, a primirii darurilor lui Dumnezeu. Nădejdea ajută la propăşirea în viaţă, dând îndemn părinţilor în realizarea îndatoririlor, copiilor în însuşirea învăţăturii, agricultorilor şi muncitorilor în ostenelile lor, iar savanţilor şi exploratorilor în căutările lor. Datorită speranţei, puterile noastre se împrospătează, dorinţele de mai bine sporesc, perseverenţa pe frontul dificultăţilor se amplifică. Nădejdea îndeamnă la luptă, cum spune poetul Mihai Eminescu: „Ce este o durere şi o lacrimă ce-nseamnă, / Când tânăra nădejde la luptă te îndeamnă?”. Din nădejde, ca dintr-un izvor nesecat, ţâşnesc multe virtuţi creştine: curajul în încercări, răbdarea în suferinţe, spiritul de jertfă, hărnicia şi entuziasmul pe arena acestei vieţi efemere.
Este un mare dezastru să-ţi pierzi nădejdea şi încrederea în bunătatea şi ajutorul lui Dumnezeu, în purtarea Lui de grijă. Cei ce cad în acest mare păcat sunt sortiţi prăbuşirii iremediabile, ajungând la necredinţă, la ură şi la vicii de tot felul. Conştiinţa lor laxă îi duce la acte funeste şi chiar la sinucidere şi, apoi, la pierzare veşnică. Oricare ar fi greutăţile şi obstacolele, să nu disperăm, ci cu psalmistul David să zicem: „Dumnezeu este ajutorul meu şi nădejdea mea este în Dumnezeu” (Ps. 61, 7). Înarmaţi cu nădejde, care este „coiful mântuirii” (I Tes. 5, 8), însufleţirea noastră spre ideal va fi hrănită, iar certitudinea noastră în biruinţa binelui se va fortifica. Din acest motiv, Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă „să păstrăm cu neclintire mărturisirea nădejdii, căci credincios este Cel Ce a făgăduit” (Evr. 10, 23).
În anii care au urmat potopului universal, Noe trebuie să fi simţit o extraordinară încredere şi siguranţă, ori de câte ori a văzut un curcubeu pe cer. Acesta era un semn de aducere aminte a legământului făcut de către Dumnezeu cu Noe, un semn că Dumnezeu Îşi ţine promisiunile Sale. Oricare ar fi asperităţile noastre, să ne ridicăm privirea către superbul curcubeu arcuit peste cerul plumburiu din faţa noastră, nădăjduind în ajutorul totdeauna abundent al Celui Preaînalt Care a promis: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi” (Ios. 1, 5). Aşadar, dragi copii şi tineri, dacă aveţi speranţa în suflet, puteţi înainta frumos spre viitor, rezistând adversităţilor şi dovedind elan dinamic în atingerea obiectivelor sau ţintelor propuse.
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
(Cuvânt rostit în cadrul evenimentului „Ziua Copilului – Ziua Speranței”, organizat de către Arhiepiscopia Alba Iuliei, cu prilejul Zilei Internaţionale a Copilului, la care au luat parte peste 1000 de copii şi tineri ocrotiţi în centrele sociale din judeţele Alba şi Mureş, coordonate de Asociaţia Filantropia Ortodoxă)
