29 Mai 2014
Creștinii ortodocși sărbătoresc, astăzi, 29 mai, Înălțarea Domnului. Înălțarea Domnului este prăznuita la 40 de zile după Înviere, in Joia din saptamana a VI-a, după Paşti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. Înălţarea Domnului Hristos cu trupul la cer, întru slavă şi putere, marchează pentru Biserică încheierea perioadei pascale şi anticiparea evenimentului Cincizecimii. Duhul Sfânt se pogoară peste ucenici pentru că Mântuitorul a înălţat firea omenească în lumina şi slava de nepătruns a Sfintei Treimi, devenind un punct de iradiere a harului către toţi oamenii.
Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Măslinilor, in văzul Apostolilor si a doi îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase copleşiţi de durerea despărţirii. Din Sfânta Scriptura aflam ca Mântuitorul Si-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când ii binecuvânta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinităţii, dar sa o si ascundă.
Înălțarea este amintită în Simbolul Apostolic și în Crezul niceo-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prăznuit de Rusalii. Alta menţiune despre sărbătoarea Inaltarii Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea "Despre sărbătoarea Paştilor", compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sărbătorita in acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV lea, începutul secolului V, sărbătoarea Inaltarii s-a despărţit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi după Înviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.
Inaltarea lui Hristos intru slava si şederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere El a îndumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurării supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu înseamnă retragerea Sa din creaţie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrător prin Sfântul Duh.
Inaltarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului ca omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu Se infatiseaza Tatălui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.
Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajungă omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajungă la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieşte in inima celor ce-L iubesc. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.
Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Măslinilor, in văzul Apostolilor si a doi îngeri. Îngerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase copleşiţi de durerea despărţirii. Din Sfânta Scriptura aflam ca Mântuitorul Si-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar pe când ii binecuvânta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinităţii, dar sa o si ascundă.
Înălțarea este amintită în Simbolul Apostolic și în Crezul niceo-constantinopolitan. Începând din secolul al IV-lea, sărbătoarea se celebrează, atât în Răsărit, cât și în Apus, la 40 de zile după Paști (într-o zi de joi). Înainte de fixarea acestei zile, evenimentul era prăznuit de Rusalii. Alta menţiune despre sărbătoarea Inaltarii Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea "Despre sărbătoarea Paştilor", compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sărbătorita in acea vreme odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârşitul secolului al IV lea, începutul secolului V, sărbătoarea Inaltarii s-a despărţit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi după Înviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.
Inaltarea lui Hristos intru slava si şederea Sa de-a dreapta Tatălui este chipul deplinei îndumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, întrupare, moarte, înviere El a îndumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurării supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu înseamnă retragerea Sa din creaţie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrător prin Sfântul Duh.
Inaltarea cu trupul la cer este o mărturie a faptului ca omul a fost creat pentru veşnicie, căci Fiul nu Se infatiseaza Tatălui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.
Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajungă omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajungă la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieşte in inima celor ce-L iubesc. Aşa putem înţelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.
