23 Noiembrie 2014
Biserica Ortodoxă Română cinsteşte la 23 noiembrie pe Sfântul Cuvios Antonie de la Iezeru Vâlcea. Acesta s-a născut într-un sat din judeţul Vâlcea. De tânăr a fost tuns călugăr la Schitul Iezerul-Vâlcea, un schit retras, primind numele Antonie. Mai multe informaţii despre viaţa Sfântului Antonie găsim în volumul pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinţi Daco Romani şi Români:
În codrii şi în peşterile Carpaţilor au trăit, în curgerea veacurilor, numeroşi sihastri de neam român, departe de lume şi cunoscuţi de prea puţini, fapt pentru care numele celor mai mulţi dintre ei n-au ajuns până la noi. între aceşti puţini cunoscuţi se numără şi cuviosul sihastru Antonie de la schitul Iezeru din părţile Vâlcei, unul din marii părinţi cu viaţă aleasă pe care i-a odrăslit neamul nostru. S-a spus despre el că ar fi un aromân, originar din oraşul Ianina, din Grecia. Socotim, totuşi, că se trăgea dintr-o familie de buni creştini din satele de sub munte ale Olteniei, regiune cu multe mănăstiri şi schituri, ctitorite de domnii, boierii şi călugării români din veacurile trecute. Cunoscând aceste vetre străvechi de evlavie creştinească, a dorit încă de tânăr să îmbrace îngerescul chip al călugăriei. Impresionat în mod deosebit de viaţa aleasă pe care o duceau călugării de la Iezeru, - ctitoria lui Mircea Vodă Ciobanul, pe la mijlocul veacului al XVI-lea - a intrat frate în acest schit. La vremea rânduită de pravila călugărească, a fost tuns în monahism, primind numele marelui Antonie îndrumătorul pustiurilor din Egipt, la începutul veacului al IV-lea. Aici a deprins toate rânduielile vieţii călugăreşti, cu rugăciune, post, privegheri şi alte nevoinţe duhovniceşti.
Cunoscând însă şi viaţa mult mai înduhovnicită pe care o duceau sihastrii retraşi cu totul de lume în munţii din preajma schitului, cuviosul monah s-a aprins de râvna sfântă de-a le urma pilda vieţii.
Drept aceea, în jurul anului 1690 s-a retras şi el la câţiva kilometri de schitul lezeru, în muntele cu acelaşi nume, unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Aceasta i-a devenit chilie şi loc de reculegere. Nemulţumit că nu avea un loc anume rânduit pentru rugăciune, a început să sape alături un mic paraclis în stâncă, lărgind stânca în aşa fel încât să poată face din ea un lăcaş de închinare şi de preamărire a lui Dumnezeu. Terminând această bisericuţă, i-a pus o catapeteasmă şi icoane, înzestrând-o cu cele trebuitoare săvârşirii dumnezeieştilor slujbe. A rugat apoi pe episcopul Ilarion al Râmnicului, care păstorea atunci, să o sfinţească. Trei ani de zile a lucrat singur, cu dalta şi cu ciocanul, în această bisericuţă s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, până la sfârşitul vieţii, împreunând rugăciunea cu postul şi cu munca în grădina pe care o avea în jurul peşterii lui. Cobora la schit doar în zilele de duminici şi sărbători pentru a asculta Sfânta Liturghie şi a primi Trupul şi Sângele Domnului.
La îndemnul său, prin anii 1700-1705, episcopul Ilarion a refăcut biserica şi chiliile schitului Iezeru, ctitorite de domnitorul Mircea Ciobanul, după cum ne încredinţează şi noua pisanie care a fost pusă atunci. Tradiţia populară ştie că însuşi schimonahul Antonie cobora mereu de la peştera lui şi ajuta la refacerea schitului. Vestea despre traiul şi nevoinţele Cuviosului Antonie s-au răspândit curând în toate satele şi târgurile Olteniei, ajungând până şi dincolo de munţi, în Transilvania. Călugării şi credincioşii care auzeau de sfinţenia vieţii lui, se îndreptau spre schitul Iezeru sau spre peştera lui, pentru a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere.
Aşa şi-a petrecut viaţa, în post, rugăciune şi aspre nevoinţe duhovniceşti, cuviosul Antonie de la peştera din Muntele Iezeru, timp de 28 de ani. Trăise, deci, în timpul domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a păstoririi lui Antim Ivireanu, ca episcop de Râmnic şi apoi ca mitropolit al întregii Ţări Româneşti.
Dumnezeu l-a chemat la Sine cu puţin înainte de anul 1714. Unul din fiii săi duhovniceşti, ieromonahul transilvănean Nicolae din Teiuş (jud. Alba), i-a purtat de grijă în ultimele zile ale vieţii şi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Plâns de întreaga obşte a schitului Iezeru, ca şi de credincioşii din împrejurimi, a fost aşezat spre veşnică odihnă în apropiere de intrarea în paraclisul pe care şi-l săpase el însuşi în stâncă. Multă vreme credincioşii care l-au cunoscut sau care auziseră de el urcau la chilia şi la paraclisul lui, unde se rugau şi îşi pomeneau morţii, punând apoi lumânări pe mormântul cuviosului Antonie, pe care-l cinsteau ca pe un adevărat sfânt. Ieromonahul Nicolae duhovnicul, de care pomeneam mai sus, i-a scris „Viaţa” pe scurt, aşa cum am arătat-o aici.
Ţinând seama de viaţa şi nevoinţele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie aşezat în rândul sfinţilor, urmând ca numele lui să fie trecut în sinaxar, în cărţile de slujbă şi în calendarele bisericeşti. Pomenirea lui cu laudă se face în fiecare an la 23 noiembrie.
În codrii şi în peşterile Carpaţilor au trăit, în curgerea veacurilor, numeroşi sihastri de neam român, departe de lume şi cunoscuţi de prea puţini, fapt pentru care numele celor mai mulţi dintre ei n-au ajuns până la noi. între aceşti puţini cunoscuţi se numără şi cuviosul sihastru Antonie de la schitul Iezeru din părţile Vâlcei, unul din marii părinţi cu viaţă aleasă pe care i-a odrăslit neamul nostru. S-a spus despre el că ar fi un aromân, originar din oraşul Ianina, din Grecia. Socotim, totuşi, că se trăgea dintr-o familie de buni creştini din satele de sub munte ale Olteniei, regiune cu multe mănăstiri şi schituri, ctitorite de domnii, boierii şi călugării români din veacurile trecute. Cunoscând aceste vetre străvechi de evlavie creştinească, a dorit încă de tânăr să îmbrace îngerescul chip al călugăriei. Impresionat în mod deosebit de viaţa aleasă pe care o duceau călugării de la Iezeru, - ctitoria lui Mircea Vodă Ciobanul, pe la mijlocul veacului al XVI-lea - a intrat frate în acest schit. La vremea rânduită de pravila călugărească, a fost tuns în monahism, primind numele marelui Antonie îndrumătorul pustiurilor din Egipt, la începutul veacului al IV-lea. Aici a deprins toate rânduielile vieţii călugăreşti, cu rugăciune, post, privegheri şi alte nevoinţe duhovniceşti.
Cunoscând însă şi viaţa mult mai înduhovnicită pe care o duceau sihastrii retraşi cu totul de lume în munţii din preajma schitului, cuviosul monah s-a aprins de râvna sfântă de-a le urma pilda vieţii.
Drept aceea, în jurul anului 1690 s-a retras şi el la câţiva kilometri de schitul lezeru, în muntele cu acelaşi nume, unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Aceasta i-a devenit chilie şi loc de reculegere. Nemulţumit că nu avea un loc anume rânduit pentru rugăciune, a început să sape alături un mic paraclis în stâncă, lărgind stânca în aşa fel încât să poată face din ea un lăcaş de închinare şi de preamărire a lui Dumnezeu. Terminând această bisericuţă, i-a pus o catapeteasmă şi icoane, înzestrând-o cu cele trebuitoare săvârşirii dumnezeieştilor slujbe. A rugat apoi pe episcopul Ilarion al Râmnicului, care păstorea atunci, să o sfinţească. Trei ani de zile a lucrat singur, cu dalta şi cu ciocanul, în această bisericuţă s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, până la sfârşitul vieţii, împreunând rugăciunea cu postul şi cu munca în grădina pe care o avea în jurul peşterii lui. Cobora la schit doar în zilele de duminici şi sărbători pentru a asculta Sfânta Liturghie şi a primi Trupul şi Sângele Domnului.
La îndemnul său, prin anii 1700-1705, episcopul Ilarion a refăcut biserica şi chiliile schitului Iezeru, ctitorite de domnitorul Mircea Ciobanul, după cum ne încredinţează şi noua pisanie care a fost pusă atunci. Tradiţia populară ştie că însuşi schimonahul Antonie cobora mereu de la peştera lui şi ajuta la refacerea schitului. Vestea despre traiul şi nevoinţele Cuviosului Antonie s-au răspândit curând în toate satele şi târgurile Olteniei, ajungând până şi dincolo de munţi, în Transilvania. Călugării şi credincioşii care auzeau de sfinţenia vieţii lui, se îndreptau spre schitul Iezeru sau spre peştera lui, pentru a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere.
Aşa şi-a petrecut viaţa, în post, rugăciune şi aspre nevoinţe duhovniceşti, cuviosul Antonie de la peştera din Muntele Iezeru, timp de 28 de ani. Trăise, deci, în timpul domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a păstoririi lui Antim Ivireanu, ca episcop de Râmnic şi apoi ca mitropolit al întregii Ţări Româneşti.
Dumnezeu l-a chemat la Sine cu puţin înainte de anul 1714. Unul din fiii săi duhovniceşti, ieromonahul transilvănean Nicolae din Teiuş (jud. Alba), i-a purtat de grijă în ultimele zile ale vieţii şi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Plâns de întreaga obşte a schitului Iezeru, ca şi de credincioşii din împrejurimi, a fost aşezat spre veşnică odihnă în apropiere de intrarea în paraclisul pe care şi-l săpase el însuşi în stâncă. Multă vreme credincioşii care l-au cunoscut sau care auziseră de el urcau la chilia şi la paraclisul lui, unde se rugau şi îşi pomeneau morţii, punând apoi lumânări pe mormântul cuviosului Antonie, pe care-l cinsteau ca pe un adevărat sfânt. Ieromonahul Nicolae duhovnicul, de care pomeneam mai sus, i-a scris „Viaţa” pe scurt, aşa cum am arătat-o aici.
Ţinând seama de viaţa şi nevoinţele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie aşezat în rândul sfinţilor, urmând ca numele lui să fie trecut în sinaxar, în cărţile de slujbă şi în calendarele bisericeşti. Pomenirea lui cu laudă se face în fiecare an la 23 noiembrie.
