16 August 2015
Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte astăzi, 16 august, pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi Sfetnicul Ianache şi pe Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec.
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. În luna februarie 1655 va rămâne orfan de tată şi va fi crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
A primit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona. Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. În îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, s-a remarcat prin sprijinul acordat Bisericii, dar şi culturii, fiind un cărturar vestit.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat numeroase şcoli şi biblioteci care funcţionau pe lângă mănăstiri ('Academia de la Sfântul Sava', şcolile de la mănăstirile 'Sfântul Gheorghe Vechi' şi Colţea din Bucureşti). De asemenea, în timpul domniei sale s-au înfiinţat numeroase tipografii (la Bucureşti 1678, la Buzău în 1691, la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708) şi au fost ridicate numeroase lăcaşuri de cult. Dintre ctitoriile sale menţionăm Biserica 'Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc', demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii 'Sfântul Sava', demolată în secolul trecut şi Biserica 'Sfântul Gheorghe Nou'. Printre alte mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (judeţul Prahova).
În ziua de 24 martie 1714 a fost mazilit şi dus la Constantinopol. După un drum de trei săptămâni, Sfântul Brâncoveanu şi cei dimpreună cu el au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi închişi în subteranele de la Fornetta, din Cele Şapte Turnuri (Edicule). De la Cele Şapte Turnuri, ostaticii au fost apoi mutaţi la Bostangi Başa, temniţa de la prima poartă a seraiului, unde erau închişi numai paşii, vizirii şi alţi mari demnitari. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul, ca şi fiii lui, au rămas însă constanţi în credinţa strămoşească. Astfel, la 15 august 1714, Sfântul Voievod a suferit moarte martirică prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi împreună cu sfetnicul Ianache. Trupurile le-au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului. Pe ascuns, creştinii din Constantinopol le-au luat rămăşiţele pământeşti şi le-au îngropat în insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea. Sfintele moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în Biserica 'Sfântul Gheorghe Nou'. La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, stabilindu-le ca zi de pomenire data de 16 august.
Despre importanţa jertfei acestor sfinţi pentru noi cei de astăzi şi în mod special pentru credincioşii din Transilvania am aflat de la Părintele Jan Nicolae de la Parohia Sfinţii Martiri Brâncoveni din Alba Iulia:
„Jertfa Sfinţilor Martirilor Brâncoveni este o jertfă roditoare ca jertfă a oricărui martir din istoria Bisericii lui Hristos, jertfa petrecută chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului are pentru creştinii de pretutindeni o importanţă deosebită fiindcă sărbătoarea aceasta a Adormirii Maici Domnului este o sărbătoare a îndumnezeirii firii omeneşti şi practica tuturor oamenilor.
Voievodul martir Constantin Brâncoveanu s-a născut în ziua aceasta sfântă şi iată a trecut la Domnul în aceeaşi zi, în ziua în care ar fii împlinit chiar 60 de ani văzându-şi mai întâi copii săi martiriza-ţi în faţa călăului şi ginerele său sfetnicul Ianache. Este important spun eu pentru că de obicei noi români ne plângem că a existat momente de slăbiciune în istoria noastră moment în care am uitat de demnitate şi atunci când din fruntea ţării avem un astfel de exemplu când voievodul Tării Româneşti Constantin Brâncoveanu refuză lepădare de credinţă pentru a-şi cruţa viaţa lui şi al copiilor săi, cred că nu avem un moment mai sfânt în toată istoria Bisericii noastre şi a neamului nostru. De aceea consider şi eu, ca mulţi alţi părinţi contemporani, că în icoana Sfinţilor Brâncoveni avem practic cel mai frumos exemplu de sfinţenie ridicat din neamul nostru. Nu întâmplător cel mai roditor, cel mai izvoditor dintre scriitorii noştri, au scris despre jertfa brâncovenilor poeţii din Transilvania dintre ei îl amintesc pe Ioan Alexandru. E importantă în acelaşi timp jertfa brâncovenilor pentru Ortodoxia din Ardeal deoarece ştim bine şi înainte de voievodul Constantin Brâncoveanu şi după, Ortodoxia din Transilvania a aflat un sprijin mare în Valahia, în Ţara Românească. Mitropolitul Ardealului din acea vreme, Atanasie Anghel de la Alba Iulia, a fost sfinţit întru această slujire la Târgovişte în vremea voievodului Brâncoveanu, a aflat sprijin material şi spiritual în acest voievod şi în mitropolitul din acea vreme al Ţării Româneşti, sprijin material referindu-mă chiar la o moşie primită în părţile Argeşului în satul Merişani. Există diplome care atestă acest sprijin material şi spiritual. Ştim că atunci când acest mitropolit a trecut la uniaţie, la catolicism, Voievodul Brâncoveanu la mustrat. Deci, practic, nu numai pentru că el avea interese, să spunem, administrative sau materiale în Transilvania, fiindcă avea o moşie în părţile Făgăraşului unde a zidit o mănăstire, mănăstire care a rămas un focar al ortodoxiei creştine, un bastion al credinţei noastre până astăzi, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, nu numai pentru că a ajutat cu ctitorirea şi refacerea unor biserici din Ardeal cum ar fii aceea de la Ocna Sibiului, ctitorită mai înainte de către voievodul martir Mihai Viteazul, ci pentru că Constantin Brâncoveanu a fost un adevărat creştin ortodox şi a iubit mai mult decât viaţa lui Ortodoxia.
De aceea ne sună nouă celor de astăzi, jertfa brâncovenilor ca o rechemare la redescoperirea credinţei, la aprofundarea ei, la trăirea ei mai vie.
Aş puncta încă ceva aproape duios: am o colega de facultate care are două surori călugăriţe la ctitoria principală a brâncovenilor, la Mănăstirea Hurez. Aceste maici mi-au mărturisit că, maicile mai bătrâne din mănăstire, cele care trăiesc de zeci de zile în jurământul acesta al călugărie, în rugăciune curată îl văd pe Voievod plimbându-se prin mănăstirea sa. Oricât ar suna de duios acest lucru, eu cred că sfinţii brâncoveni sunt sfinţii cei mai frumos ridicaţi din neamul nostru, sunt printre noi cu rugăciunea, cu îndemnul şi cu ajutorul. Maica stareţă de la Mănăstirea Hurez îmi mărturisea că există o evlavie sinceră faţă de aceşti sfinţi şi ori de câte ori au necazuri şi tulburări citesc acatistul lor şi se simte imediat sprijinul acestor sfinţi.”
Sfântul Constantin Brâncoveanu s-a născut în anul 1654, la Brâncoveni (actualmente comună în judeţul Olt), într-o veche familie boierească. Era fiul lui Matei Brâncoveanu şi al Stancăi, sora domnitorului Şerban Cantacuzino. În luna februarie 1655 va rămâne orfan de tată şi va fi crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino.
A primit o educaţie aleasă pentru acele vremuri, învăţând, printre altele, greaca, latina şi slavona. Căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, Constantin Brâncoveanu a avut patru fii: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, şi şapte fete: Stanca, Maria, Safta, Ancuţa, Elenca, Bălaşa şi Smaranda. În îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, s-a remarcat prin sprijinul acordat Bisericii, dar şi culturii, fiind un cărturar vestit.
Sfântul Constantin Brâncoveanu a înfiinţat numeroase şcoli şi biblioteci care funcţionau pe lângă mănăstiri ('Academia de la Sfântul Sava', şcolile de la mănăstirile 'Sfântul Gheorghe Vechi' şi Colţea din Bucureşti). De asemenea, în timpul domniei sale s-au înfiinţat numeroase tipografii (la Bucureşti 1678, la Buzău în 1691, la Snagov în 1694, la Râmnicu Vâlcea în 1705, la Târgovişte în 1708) şi au fost ridicate numeroase lăcaşuri de cult. Dintre ctitoriile sale menţionăm Biserica 'Sfântul Ioan cel Mare sau Grecesc', demolată în secolul trecut, biserica Mănăstirii 'Sfântul Sava', demolată în secolul trecut şi Biserica 'Sfântul Gheorghe Nou'. Printre alte mănăstiri ctitorite sau refăcute de binecredinciosul voievod, trebuie amintite: Mănăstirea Horezu, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi şi Mănăstirea Turnu din Târgşoru Vechi (judeţul Prahova).
În ziua de 24 martie 1714 a fost mazilit şi dus la Constantinopol. După un drum de trei săptămâni, Sfântul Brâncoveanu şi cei dimpreună cu el au fost jefuiţi de tot ce aveau asupra lor şi închişi în subteranele de la Fornetta, din Cele Şapte Turnuri (Edicule). De la Cele Şapte Turnuri, ostaticii au fost apoi mutaţi la Bostangi Başa, temniţa de la prima poartă a seraiului, unde erau închişi numai paşii, vizirii şi alţi mari demnitari. Istoricul francez M. Mignot afirmă că muftiul le obţinuse graţierea cu condiţia ca bătrânul voievod să treacă la mahomedanism. Voievodul, ca şi fiii lui, au rămas însă constanţi în credinţa strămoşească. Astfel, la 15 august 1714, Sfântul Voievod a suferit moarte martirică prin decapitare, împreună cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi împreună cu sfetnicul Ianache. Trupurile le-au fost târâte pe uliţi şi apoi aruncate în apele Bosforului. Pe ascuns, creştinii din Constantinopol le-au luat rămăşiţele pământeşti şi le-au îngropat în insula Halchi, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului, zidită de împăratul Ion Paleologul al II-lea. Sfintele moaşte ale lui Constantin Brâncoveanu au fost aduse în ţară în taină de doamna Marica abia în 1720, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în Biserica 'Sfântul Gheorghe Nou'. La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxă Română i-a canonizat pe Sfinţii Martiri Brâncoveni, stabilindu-le ca zi de pomenire data de 16 august.
Despre importanţa jertfei acestor sfinţi pentru noi cei de astăzi şi în mod special pentru credincioşii din Transilvania am aflat de la Părintele Jan Nicolae de la Parohia Sfinţii Martiri Brâncoveni din Alba Iulia:
„Jertfa Sfinţilor Martirilor Brâncoveni este o jertfă roditoare ca jertfă a oricărui martir din istoria Bisericii lui Hristos, jertfa petrecută chiar în ziua Adormirii Maicii Domnului are pentru creştinii de pretutindeni o importanţă deosebită fiindcă sărbătoarea aceasta a Adormirii Maici Domnului este o sărbătoare a îndumnezeirii firii omeneşti şi practica tuturor oamenilor.
Voievodul martir Constantin Brâncoveanu s-a născut în ziua aceasta sfântă şi iată a trecut la Domnul în aceeaşi zi, în ziua în care ar fii împlinit chiar 60 de ani văzându-şi mai întâi copii săi martiriza-ţi în faţa călăului şi ginerele său sfetnicul Ianache. Este important spun eu pentru că de obicei noi români ne plângem că a existat momente de slăbiciune în istoria noastră moment în care am uitat de demnitate şi atunci când din fruntea ţării avem un astfel de exemplu când voievodul Tării Româneşti Constantin Brâncoveanu refuză lepădare de credinţă pentru a-şi cruţa viaţa lui şi al copiilor săi, cred că nu avem un moment mai sfânt în toată istoria Bisericii noastre şi a neamului nostru. De aceea consider şi eu, ca mulţi alţi părinţi contemporani, că în icoana Sfinţilor Brâncoveni avem practic cel mai frumos exemplu de sfinţenie ridicat din neamul nostru. Nu întâmplător cel mai roditor, cel mai izvoditor dintre scriitorii noştri, au scris despre jertfa brâncovenilor poeţii din Transilvania dintre ei îl amintesc pe Ioan Alexandru. E importantă în acelaşi timp jertfa brâncovenilor pentru Ortodoxia din Ardeal deoarece ştim bine şi înainte de voievodul Constantin Brâncoveanu şi după, Ortodoxia din Transilvania a aflat un sprijin mare în Valahia, în Ţara Românească. Mitropolitul Ardealului din acea vreme, Atanasie Anghel de la Alba Iulia, a fost sfinţit întru această slujire la Târgovişte în vremea voievodului Brâncoveanu, a aflat sprijin material şi spiritual în acest voievod şi în mitropolitul din acea vreme al Ţării Româneşti, sprijin material referindu-mă chiar la o moşie primită în părţile Argeşului în satul Merişani. Există diplome care atestă acest sprijin material şi spiritual. Ştim că atunci când acest mitropolit a trecut la uniaţie, la catolicism, Voievodul Brâncoveanu la mustrat. Deci, practic, nu numai pentru că el avea interese, să spunem, administrative sau materiale în Transilvania, fiindcă avea o moşie în părţile Făgăraşului unde a zidit o mănăstire, mănăstire care a rămas un focar al ortodoxiei creştine, un bastion al credinţei noastre până astăzi, mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, nu numai pentru că a ajutat cu ctitorirea şi refacerea unor biserici din Ardeal cum ar fii aceea de la Ocna Sibiului, ctitorită mai înainte de către voievodul martir Mihai Viteazul, ci pentru că Constantin Brâncoveanu a fost un adevărat creştin ortodox şi a iubit mai mult decât viaţa lui Ortodoxia.
De aceea ne sună nouă celor de astăzi, jertfa brâncovenilor ca o rechemare la redescoperirea credinţei, la aprofundarea ei, la trăirea ei mai vie.
Aş puncta încă ceva aproape duios: am o colega de facultate care are două surori călugăriţe la ctitoria principală a brâncovenilor, la Mănăstirea Hurez. Aceste maici mi-au mărturisit că, maicile mai bătrâne din mănăstire, cele care trăiesc de zeci de zile în jurământul acesta al călugărie, în rugăciune curată îl văd pe Voievod plimbându-se prin mănăstirea sa. Oricât ar suna de duios acest lucru, eu cred că sfinţii brâncoveni sunt sfinţii cei mai frumos ridicaţi din neamul nostru, sunt printre noi cu rugăciunea, cu îndemnul şi cu ajutorul. Maica stareţă de la Mănăstirea Hurez îmi mărturisea că există o evlavie sinceră faţă de aceşti sfinţi şi ori de câte ori au necazuri şi tulburări citesc acatistul lor şi se simte imediat sprijinul acestor sfinţi.”
