10 Aprilie 2014
La Editura Doxologia a apărut cel de-al optulea volum din Colecţia Patristica, Seria Studii, intitulat „Lumea duhovnicească a Sfântului Isaac Sirul”, autor Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk. Traducerea din limba engleză este realizată de Dragoş Dâscă.
Conform spuselor Mitropolitului Kallistos Ware, în "Cuvântul înainte", această carte este unică prin faptul că oferă o prezentare echilibrată şi cuprinzătoare a vieţii, a contextului istoric şi învăţăturii Sfântului Isaac Sirul. Lucrarea este structurată pe opt capitole.
În primul capitol intitulat „Dumnezeu, universul şi neamul omenesc” se tratează teme precum iubirea dumnezeiască ce se dezvăluie prin lumea creată, structurile lumii create şi întruparea.
Al doilea capitol ne introduce pe calea monahală către Dumnezeu prezentându-ne singurătatea şi lepădarea de lume, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele.
Ni se atrage atenţia în capitolul al treilea asupra nevoinţelor pe calea către Dumnezeu: ispitele şi experienţa părăsirii.
Smereniei, ca o impropriere a lui Dumnezeu, ca o calitatea lăuntrică, îi este dedicat capitolul patru al lucrării. Aceasta poate fi recunoscută prin semne exterioare cum ar fi absenţa oricărui interes pentru distracţiile şi plăcerile pământeşti, străduinţă în a evita luxul şi grijile lumeşti. Adevărata smerenie la care face referire Sfântul Isaac Sirul se dezvăluie în cinstea arătată faţă de aproapele mai mult decât acesta merită. Cel smerit îi va întâmpina pe toţi cu respect, cinste şi iubire. O manifestare exterioară extremă de smerenie lăuntrică este „nebunie sfântă”, un fenomen foarte răspândit în Răsăritul ortodox în acea perioadă.
Pocăinţa şi lacrimile ca parte a lumii duhovniceşti a Sfântului Isaac Sirul sunt analizate în capitolul al cincilea. Pocăinţa este starea duhovnicească a nevoitorului care ar trebui să fie mereu prezentă în inimă. Pocăinţa se naşte în om prin lucrarea harului dumnezeiesc în suflet. Începe atunci când Dumnezeu revarsă asupra noastră conştientizarea păcatelor noastre în timp ce Dumnezeu ne probează prin felurite încercări. Vederea propriilor păcate, susţine Sfântul Isaac Sirul, este mai importantă decât săvârşirea de minuni sau a avea vedenii mistice suprafireşti, pentru că de abia cu această conştientizare a chipului de pocăinţă începe pocăinţa. Iar pocăinţa, în sine, este mai înaltă decât multe alte virtuţi. Darul lacrimilor este o temă caracteristică literaturii ascetice siriene şi este o parte integrantă a spiritualităţii monahale. Lacrimile de pocăinţă născute din conştientizarea păcatelor sunt însoţite de „amărăciunea inimii” şi de străpungere. Însă dinamicile dezvoltării omeneşti implică o trecere graduală de la acest tip de lacrimi la altul, la lacrimile dulci de străpungere.
În capitolul al şaselea ni se vorbeşte despre şcoala rugăciunii prezentându-se aspecte exterioare ale rugăciunii şi practica rugăciunii înaintea crucii. Citirea Scripturii şi privegherea de noapte sunt analizate ca parte importantă a pravilei zilnice de rugăciune. Se vorbeşte despre învăţătura lui Isaac Sirul cu privire la canonul de rugăciune, caracterul universal al rugăciunii, rugăciunea pentru aproapele, pentru biserică şi lume. Atenţia cititorului este îndreptată către cele mai înalte etape ale rugăciunii, unde rugăciunea omului încetează şi devine contemplaţie.
Conform concepţiei tradiţionale a gândirii ascetice răsăritene, rugăciunea este temelia vieţii duhovniceşti a unui creştin, un izvor şi o cauză a tuturor lucrurilor bune. Sfântul Isaac defineşte rugăciunea drept: „mijlocul prin care omul găseşte ajutor şi izvor de mântuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperământ în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune.” În vremea rugăciunii, atunci când mintea omului este adunată şi toate simţurile sunt în armonie, are loc o întâlnire între Dumnezeu şi cel ce se roagă.
Capitolul intitulat „Viaţa în Dumnezeu” este închinat misticismului Sfântului Isaac Sirul şi începe cu tema „rugăciunii duhovniceşti”, o stare în care intelectul devine tăcut. Se continuă cu învăţătura sa despre contemplaţie, „adumbrire” şi luminare. Sunt cercetate, de asemenea, caracteristici ale „uimirii” şi beţiei mistice cauzate de dragostea lui Hristos. Studiul se încheie cu o analiză a gnoseologiei sale, adică învăţătura sa despre cunoaşterea care se naşte din credinţa în Dumnezeu.
Atunci când vorbeşte despre acea nepământească dulceaţă şi desfătare caracteristice experienţei mistice, atunci când chiar trupul se bucură împreună cu sufletul, Sfântul Isaac accentuează că aceste trăiri nu pot fi descrise în cuvinte: „Căci pe nesimţite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie şi o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui… Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce simte socoteşte în acele clipe că Împărăţia cerurilor nu e altceva decât aceasta.”
Ultimul capitol al lucrării este despre eshatologia Sfântului Isaac Sirul ca parte integrantă a sistemului său teologic şi derivă din convingerea sa că Dumnezeu este iubire. Acest capitol conţine temele monahale tradiţionale a „meditării la veacul de apoi” şi a „pomenirii morţilor”.
Prin gruparea la un loc a afirmaţiilor cheie ale Sfântului Isaac Sirul despre viaţa în Hristos, cartea de faţă, citându-l pe Mitropolitului de Diokleia, Kallistos Ware, ne prezintă unitatea şi consecvenţa care impregnează concepţia sa duhovnicească.
Sursa: doxologia.ro [http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/prezentare-de-carte/lumea-duhovniceasca-sfantului-isaac-sirul]
Conform spuselor Mitropolitului Kallistos Ware, în "Cuvântul înainte", această carte este unică prin faptul că oferă o prezentare echilibrată şi cuprinzătoare a vieţii, a contextului istoric şi învăţăturii Sfântului Isaac Sirul. Lucrarea este structurată pe opt capitole.
În primul capitol intitulat „Dumnezeu, universul şi neamul omenesc” se tratează teme precum iubirea dumnezeiască ce se dezvăluie prin lumea creată, structurile lumii create şi întruparea.
Al doilea capitol ne introduce pe calea monahală către Dumnezeu prezentându-ne singurătatea şi lepădarea de lume, iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele.
Ni se atrage atenţia în capitolul al treilea asupra nevoinţelor pe calea către Dumnezeu: ispitele şi experienţa părăsirii.
Smereniei, ca o impropriere a lui Dumnezeu, ca o calitatea lăuntrică, îi este dedicat capitolul patru al lucrării. Aceasta poate fi recunoscută prin semne exterioare cum ar fi absenţa oricărui interes pentru distracţiile şi plăcerile pământeşti, străduinţă în a evita luxul şi grijile lumeşti. Adevărata smerenie la care face referire Sfântul Isaac Sirul se dezvăluie în cinstea arătată faţă de aproapele mai mult decât acesta merită. Cel smerit îi va întâmpina pe toţi cu respect, cinste şi iubire. O manifestare exterioară extremă de smerenie lăuntrică este „nebunie sfântă”, un fenomen foarte răspândit în Răsăritul ortodox în acea perioadă.
Pocăinţa şi lacrimile ca parte a lumii duhovniceşti a Sfântului Isaac Sirul sunt analizate în capitolul al cincilea. Pocăinţa este starea duhovnicească a nevoitorului care ar trebui să fie mereu prezentă în inimă. Pocăinţa se naşte în om prin lucrarea harului dumnezeiesc în suflet. Începe atunci când Dumnezeu revarsă asupra noastră conştientizarea păcatelor noastre în timp ce Dumnezeu ne probează prin felurite încercări. Vederea propriilor păcate, susţine Sfântul Isaac Sirul, este mai importantă decât săvârşirea de minuni sau a avea vedenii mistice suprafireşti, pentru că de abia cu această conştientizare a chipului de pocăinţă începe pocăinţa. Iar pocăinţa, în sine, este mai înaltă decât multe alte virtuţi. Darul lacrimilor este o temă caracteristică literaturii ascetice siriene şi este o parte integrantă a spiritualităţii monahale. Lacrimile de pocăinţă născute din conştientizarea păcatelor sunt însoţite de „amărăciunea inimii” şi de străpungere. Însă dinamicile dezvoltării omeneşti implică o trecere graduală de la acest tip de lacrimi la altul, la lacrimile dulci de străpungere.
În capitolul al şaselea ni se vorbeşte despre şcoala rugăciunii prezentându-se aspecte exterioare ale rugăciunii şi practica rugăciunii înaintea crucii. Citirea Scripturii şi privegherea de noapte sunt analizate ca parte importantă a pravilei zilnice de rugăciune. Se vorbeşte despre învăţătura lui Isaac Sirul cu privire la canonul de rugăciune, caracterul universal al rugăciunii, rugăciunea pentru aproapele, pentru biserică şi lume. Atenţia cititorului este îndreptată către cele mai înalte etape ale rugăciunii, unde rugăciunea omului încetează şi devine contemplaţie.
Conform concepţiei tradiţionale a gândirii ascetice răsăritene, rugăciunea este temelia vieţii duhovniceşti a unui creştin, un izvor şi o cauză a tuturor lucrurilor bune. Sfântul Isaac defineşte rugăciunea drept: „mijlocul prin care omul găseşte ajutor şi izvor de mântuire şi vistierie de încredere şi liman izbăvitor de vijelie şi lumină celor din întuneric şi sprijin celor slabi şi acoperământ în vremea încercărilor şi ajutor în ascuţişul bolilor şi pavăză izbăvitoare în război şi săgeată ascuţită împotriva vrăjmaşilor şi, simplu grăind, că toată mulţimea acestor bunătăţi îşi află intrarea în el prin rugăciune.” În vremea rugăciunii, atunci când mintea omului este adunată şi toate simţurile sunt în armonie, are loc o întâlnire între Dumnezeu şi cel ce se roagă.
Capitolul intitulat „Viaţa în Dumnezeu” este închinat misticismului Sfântului Isaac Sirul şi începe cu tema „rugăciunii duhovniceşti”, o stare în care intelectul devine tăcut. Se continuă cu învăţătura sa despre contemplaţie, „adumbrire” şi luminare. Sunt cercetate, de asemenea, caracteristici ale „uimirii” şi beţiei mistice cauzate de dragostea lui Hristos. Studiul se încheie cu o analiză a gnoseologiei sale, adică învăţătura sa despre cunoaşterea care se naşte din credinţa în Dumnezeu.
Atunci când vorbeşte despre acea nepământească dulceaţă şi desfătare caracteristice experienţei mistice, atunci când chiar trupul se bucură împreună cu sufletul, Sfântul Isaac accentuează că aceste trăiri nu pot fi descrise în cuvinte: „Căci pe nesimţite, din vreme în vreme, vine peste trupul întreg o bucurie şi o veselie, pe care limba de carne nu o poate tâlcui… Iar când vine desfătarea aceasta, care face să palpite tot trupul, cel ce simte socoteşte în acele clipe că Împărăţia cerurilor nu e altceva decât aceasta.”
Ultimul capitol al lucrării este despre eshatologia Sfântului Isaac Sirul ca parte integrantă a sistemului său teologic şi derivă din convingerea sa că Dumnezeu este iubire. Acest capitol conţine temele monahale tradiţionale a „meditării la veacul de apoi” şi a „pomenirii morţilor”.
Prin gruparea la un loc a afirmaţiilor cheie ale Sfântului Isaac Sirul despre viaţa în Hristos, cartea de faţă, citându-l pe Mitropolitului de Diokleia, Kallistos Ware, ne prezintă unitatea şi consecvenţa care impregnează concepţia sa duhovnicească.
Sursa: doxologia.ro [http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/prezentare-de-carte/lumea-duhovniceasca-sfantului-isaac-sirul]
