Semnificaţia primelor trei zile din Săptămâna Sfintelor Patimi

Primele trei zile din cadrul Săptămânii Sfintelor Patimi Biserica le numeşte mari şi sfinte, şi au în interiorul derulării liturgice a Săptămânii sfinte, un scop bine definit. Ele situează sărbătorile în perspectiva sfârşitului, ne reamintesc sensul eshatologic al Paştelui. În mod frecvent Săptămâna sfântă este considerată ca o „frumoasă tradiţie”, o „datină”, o dată importantă a calendarului. Este evenimentul anual aşteptat şi iubit, Sărbătoarea „respectată” încă din copilărie, în timpul căreia încântă frumuseţea slujbelor, fastul rânduielilor şi în care creştinul se agită pentru a pregăti masa pascală, care nu este de mai mică importanţă. Apoi, odată împlinite toate acestea, ne reluăm viaţa normală. Dar avem noi cunoştinţă că „viaţa normală” nu mai este posibilă de când lumea a respins pe Mântuitorul său, de când „Iisus era trist şi abătut...”, de când sufletul Său a fost „trist până la moarte...” şi fiindcă El a murit pe Cruce ?

Era binele oamenilor „normali” care strigau: „Răstigneşte-L!”, al oamenilor „normali” care au scuipat asupra Lui şi L-au ţintuit pe Cruce. Dacă ei L-au urât şi omorât, este pentru că El a venit să răvăşească şi să tulbure viaţa lor normală.

Era o lume perfect „normală” care prefera întunericul şi moartea, luminii şi vieţii... Prin moartea lui Iisus, lumea „normală”, viaţa „normală”, au fost definitiv condamnate. Sau mai exact, ele şi-au descoperit natura lor adevărată şi „anormală”, incapacitatea lor de a primi lumina, puterea teribilă pe care răul o exercită asupra lor. „Acum este judecata acestei lumi” (Ioan 12,31). Paştile lui Iisus înseamnă sfârşitul Său în „această lume” şi, de atunci, ea (lumea) este „la al său sfârşit”. Acest sfârşit poate să se întâmple peste sute de secole, însă aceasta nu strică cu nimic natura timpului în care noi trăim, care este „cel din urmă timp”. „Chipul acestei lumi trece” (I Corinteni 7,31).

Paştile înseamnă „trecere” pentru evrei; sărbătoarea Paştelui era comemorarea anuală a întregii lor istorii ca eliberare şi a eliberării ca trecere din robia egipteană în libertate, de la exil la pământul făgăduit. Paştile era de asemenea, prefigurarea ultimei treceri, cea de la moarte la viaţă, din această lume veche în lumea nouă, în perioada nouă a împărăţiei lui Dumnezeu. El a făcut posibilă pentru noi această trecere. Trăind „în această lume”, noi putem deja „să nu fim ai acestei lumi”, aşadar liberi de robia morţii şi de păcat şi părtaşi „lumii viitoare”. Însă ne trebuie pentru aceea să realizăm propria noastră trecere, să condamnăm pe vechiul Adam în noi înşine, să îmbrăcăm pe Hristos în moartea Botezului şi să avem propria noastră viaţă ascunsă în Dumnezeu cu Hristos, în „lumea viitoare...”

Paştile nu mai sunt deci o comemorare, frumoasă si solemnă, a unui eveniment trecut. Sărbătoarea este însuşi evenimentul exprimat, dăruit nouă, eveniment eficient întotdeauna, care descoperă că lumea noastră, timpul nostru şi viaţa noastră sunt la sfârşitul lor, şi care anunţă începutul vieţii noi. Rolul acestor prime trei zile ale săptămânii sfinte este, în mod sigur, acela de a ne pune în faţa sensului ultim al Paştelui, de a ne pregăti pentru a-l înţelege în toată amplitudinea sa.

Această orientare eshatologică, aşadar ultimă, decisivă şi finală, este bine subliniată prin troparul comun a acestor trei zile:

„Iată Mirele vine la miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi,ca să nu te dai morţii şi afară de împărăţie să te încui; ci te deşteaptă grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeul nostru pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.

Miezul nopţii este momentul în care ziua „cea veche” se termină pentru a lăsa loc la o nouă zi. Această oră este de asemenea, pentru creştin simbolul timpului în care el trăieşte. Pe de o parte Biserica este încă în această lume, împărtăşind slăbiciunile ei şi tragediile ei. Pe de altă parte, adevărata sa fiinţă nu este din această lume, căci ea este Mireasa lui Hristos şi misiunea sa este de a anunţa şi a descoperi venirea lui Dumnezeu şi ziua cea nouă (ziua învierii). Viaţa sa este o trezvie permanentă şi o aşteptare, o priveghere orientată către zorii acestei zile noi... Dar noi cunoaştem în ce măsură ataşamentul nostru faţă de „vechea zi”, faţă de lume cu păcatele sale şi cu patimile sale, rămâne încă foarte stăruitor. Cunoaştem cât de profund noi aparţinem încă „acestei lumi”. Am văzut lumina, cunoaştem pe Hristos, am convenit a vorbi despre pacea şi bucuria vieţii noi în El, şi, cu toate acestea, lumea ne ţine încă în robie. Această slăbiciune, această constantă trădare a lui Hristos şi această incapacitate de a dărui întreaga noastră dragoste Unicului obiect al dragostei sunt nemaipomenit exprimate în luminânda acestor trei zile:

„Cămara Ta Mântuitorul meu, o văd împodobită, şi îmbrăcăminte nu am, ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă mântuieşte”.

Aceeaşi temă este mai mult dezvoltată în lecturile Evangheliei din aceste zile. În primul rând textul integral al celor patru Evanghelii (până la Ioan 13, 31), apoi textele citite la Ceasuri (întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea), care arată Crucea ca apogeu al întregii vieţi a lui Hristos şi a slujirii Sale, cheia pentru a le înţelege cu adevărat.

Totul în Evanghelie conduce la acest ultim „Ceas al lui Iisus” şi totul poate fi văzut în lumina sa.

Sursa: Drumul Crucii, Editura Reîntregirea Alba Iulia, 2005