Cu prilejul debutului Simpozionului Internațional de Știință, Teologie și Artă (ISSTA 2021), desfășurat sub genericul „Pastorație și misiune în diaspora” (17-18 mai), Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Irineu a rostit un cuvânt de deschidere.
Aflându-ne sub faldurile de lumină ale Învierii lui Hristos, vă adresez tuturor salutul pascal „Hristos a înviat!”. Totodată, vă mulțumesc pentru participarea la Simpozionul Teologic Internațional din Cetatea gloriei lui Mihai Viteazul, Cetatea Marii Uniri. Este un prilej de a fi împreună și de a gusta din fagurul de miere al comuniunii creștine, penetrat de prezența radioasă ca soarele de mai a lui Hristos Cel răstignit și înviat, Care a spus: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo și Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18, 20).
Tema acestui Simpozion Teologic este foarte actuală și ne direcționează atenția spre frații noștri români care își duc viața dincolo de granițele Țării carpatice, plai mioritic fascinant, care ar trebui să fie pentru toți nu numai leagăn, ci și mormânt. Dacă pentru unii nu va fi mormânt, nu este o problemă, pentru că, vorba Psalmistului David: „Al Domnului este tot pământul” (Psalm 23, 1).
Mai întâi, ne gândim la românii din vecinătatea granițelor Țării, care, fără îndoială, tânjesc după acest spațiu etnic. De ce? Pentru că aici, în urmă cu 2000 de ani, a adus mesajul evanghelic Sfântul Apostol Andrei. Odată cu acest mesaj, ne-a adus și torța penticostală sau, mai bine zis, flacăra Cincizecimii de pe colina Sionului din Ierusalim. Deci, am primit atunci cuvânt și har printr-un discipol al lui Hristos și acum ne mândrim, în mod legitim, pentru faptul că avem o Biserică sfântă cu nimb apostolic și pentru că suntem un neam născut, nu făcut creștin.
Apoi, ne gândim la românii din Vestul Europei, din cele două Americi, Australia, Orientul Apropiat și Orientul Extrem, care, indubitabil, ard de dor după ceea ce înseamnă vatră natală, pentru că, așa cum răsună o zicală românească: „Ca acasă la tine / Nu-i nicăieri bine”. Studiind istoria și, mai ales, având prilejul de a întâlni români, în special pe cei din mediul rural, unde s-a născut veșnicia, după expresia lui Lucian Blaga, îți dai seama de valențele extraordinare ale românilor. Așa crezi tot mai mult că avea dreptate genialul Petre Țuțea atunci când spunea că poporul român este una din minunile lui Dumnezeu în marșul Său pe pământ.
Dacă fizicește ei sunt acolo, peste mări și țări, cu sufletul trebuie să fie și aici. Se cuvine ca ei, oriunde s-ar afla, să fie apologeți fervenți ai Legii românești, cu toate ingredientele sale, în special credința ortodoxă, limba dulce ca un fagure de miere, folclorul, datinile, portul, colindul românesc și extraordinarele doine și balade cu mireasmă evanghelică. În felul acesta, românii de pretutindeni se dovedesc a fi, deopotrivă, și heralzi sau mesageri ai spiritului românesc. Fiecare dintre ei ar trebui să spună sincer dimpreună cu Octavian Paler: „România este patria mea, restul sunt doar țări”.
Plasându-mă în America, îmi apar înainte chipurile marilor Ierarhi Policarp Morușca și Victorin Ursache. Episcopul Policarp a odrlăslit aici, pe plaiurile Albei, unde a fost și înmormântat. Pe Arhiepiscopul Victorin am avut prilejul oarecând să-l cunosc și să slujesc la Detroit cu Înaltpreasfinția Sa, impresionat fiind de demnitatea lui sacerdotală și de evlavia sa profundă. Apoi, mă gândesc la marele cărturar, Arhimandritul Mitrofor Vasile Vasilachi. Am slujit de multe ori cu Sfinția Sa la New York, între anii 1985-1988. Prin cuvânt înaripat și prin scris inspirat promova ethosul românesc acolo, în lumea transatlantică. Nu pot să nu îl pomenesc pe eseistul și editorul George Alexe de la Detroit, care a promovat așa-numita comuniune românească, cum se numea și periodicul pe care îl publica. Acest cărturar era un vulcan de patriotism sănătos și pilduitor.
Plasându-mă acum în Palestina biblică sau în Țara Sfântă, îmi apar în fața mea chipurile Arhimandriților Irinarh Rosetti și Nectarie Banu, care au construit biserica „Schimbarea la Față” de pe Muntele Taborului și care erau părinți harismatici ce atrăgeau ca un magnet spiritual pe mulți creștini de pe plaiurile Galileii. Nu pot să nu îl pomenesc pe Sfântul român Ioan Iacob Hozevitul, care a stârnit admirația contemporanilor prin viețuirea sa îngerească și prin superbele sale poezii religioase. Țin să le pomenesc și pe Maicile Acachia Maior și Melania Mincu, care au trăit atât pe Muntele Eleonului, cât și la Schitul Românesc de pe malul Iordanului, fiind adevărate candele ale Ortodoxiei românești, acolo, în Țara lui Iisus. Pe Maica Acachia, care este de la noi, de la Sighișoara, am cunoscut-o personal în anul 1990, i-am luat un interviu. Ea a murit în anul 1994, în vârstă de 102 ani. Avea un suflet de copil și toți monahii, nu numai cei români, o prețuiau imens, privind-o ca model de viețuire autentică, după chipul sublim al Mirelui Divin.
Este important ca românii noștri, clerici și mireni, din afara României, să păstreze legături spirituale și culturale cu Patriarhia Română, să fie mândri de țara de origine, încât fiecare să ajungă a spune precum scriitorul George Călinescu: „Iubita mea se cheamă România”. Apoi, ei au datoria să-și păstreze identitatea etnică și confesională. Nu trebuie să se rușineze de neamul acesta și de plaiul acesta, chiar dacă noi nu strălucim financiar, economic sau în alte privințe. Ceea ce avem noi nu au alte popoare. Cei care au studiat în țări străine sau au petrecut o perioadă departe de vatra natală pot să-și dea seama, prin comparație, de valoarea sufletului românesc și de noblețea princiară a românilor. Bine spunea rapsodul transilvan, vrednicul de pomenire poetul Ioan Alexandru: „Nu averea fost-a pentru noi / Semnul de noblețe și renume, / Ci credința care ne-a-mbrăcat / Cu miros din cealaltă lume”.
Omenirea contemporană este afectată de confuzie generală și de multă nesiguranță, iar lumea actuală este marcată de secetă spirituală și de relativism moral, ajungând să se asemene cu Babilonul antic păgân. După 2000 de ani, de când s-a vestit Evanghelia pe această planetă, creștinii s-au păgânizat, cuvântul divin este ignorat, Legea lui Dumnezeu e disprețuită și mulți întorc spatele unicului necesar despre care vorbea Iisus Martei, sora lui Lazăr din Betania. Oriunde am fi, să avem în vedere deviza scumpilor strămoși: „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”) și cuvintele Mântuitorului: „Cine nu adună cu mine, acela risipește” (Matei 12, 30). Oriunde ne-am afla, ar fi folositor să reflectăm la aforismul lui Winston Churchill: „Mult mai importante sunt caracterele decât talentele”.
Astăzi, toate se schimbă cu rapiditate și nu știm ce ne va aduce ziua de mâine sau ce ne rezervă viitorul apropiat, dar știm clar că aici, în spațiul carpatic și la fereastra Mării Negre, noi viețuim pe un pământ binecuvântat, numit de scriitorul Miron Scorobete „Dacia edenică” și de călugării de la Athos „Grădina Maicii Domnului”. Chiar Pontiful Romei, vizitând România, a afirmat că pământul românesc este Grădina Maicii Domnului. Apoi, Arhiepiscopul de Canterbury, George Carey, în urmă cu câteva decenii, numea România „Țara mănăstirilor”. Toate aceste apelative ne spun ceva, dacă vrem să înțelegem.
Nutrim speranța, nu știu de ce, că, nu peste mult timp, mulți români din străinătate se vor întoarce acasă și aici își vor etala cu entuziasm talanții, aptitudinile și chiar harismele lor, contribuind eficient la înnoirea României noastre dragi. Astfel, poate că se va ajunge ca tot mai multe popoare să nu ne mai disprețuiască și nici să ne considere cenușăreasa Europei, ci să fie uimite de geniul creator cu care este înzestrată minunata seminție românească, încreștinată în urmă cu două milenii.
Până atunci, avem datoria să-i sprijinim cu rugăciunile noastre pe cei plecați peste hotarele Patriei străbune. Este bine să ne înfrățim cu parohii din afara României, cum ne-am înfrățit noi, aici, Parohia „Pogorârea Sfântului Duh” - Platoul Romanilor cu Parohia „Sfânta Treime” din Philadelphia, unde păstorește părintele Nicolai Buga. De asemenea, să încercăm a le trimite ajutoare, precum și noi am trimis în Europa de Vest, în Basarabia și în alte țări, după cât ne-a stat în putință. Și, apoi, se cuvine să fim solidari cu cei dragi ai lor, ai celor plecați, care au rămas aici și cărora nu totdeauna le este bine și ușor.
În încheiere, eu vă mulțumesc tuturor pentru participarea la acest Simpozion Teologic Internațional și Îl rog pe Bunul Dumnezeu să binecuvinteze lucrările acestuia și să le încununeze cu succes. Fie ca Hristos, Biruitorul morții, Care ține frâiele istoriei, să vă dăruiască sănătate, pace sufletească, spor duhovnicesc și bucuria Învierii. Dimpreună cu Sfântul Apostol Pavel, vă grăiesc: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: Bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). Hristos a înviat!
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
