Ziua de 1 octombrie 2026 ne-a oferit nouă, Grupului Tinerilor Ortodocși din Jabenița, prilejul unei întâlniri cu satul de odinioară și cu oamenii care îi păstrează vie memoria. În cadrul proiectului „Oamenii din satul meu”, am vizitat căsuța muzeu a familiei Suciu și am pășit în universul bunicilor și străbunicilor noștri. Nu am avut sfiala cuiva care pășește într-un loc sfințit de răbdare, rugăciune, trudă și sudoare, dar am fost entuziaști și cuminți sufletește.
Gazdele noastre, domnul Teodor Suciu și doamna Floricica Suciu, din dragoste față de satul de odinioară, au zidit și amenajat o căsuță bătrânească, transformându-și curtea într-o mică părticică din raiul pe care aducerea aminte a copilăriei îl zidește în inima lor și a noastră. O casă bătrânească, salvată bucățică cu bucățică, a fost readusă la viață, iar gazdele noastre au adunat aici obiecte vechi și le-au așezat cu grijă, transformând locul într-un mic muzeu al satului și al vieții de altădată.
Pentru copii și adolescenți, întâlnirea a fost o călătorie într-o lume pe care nu au cunoscut-o, dar care le aparține, într-un fel, prin bunici, străbunici și prin locul în care s-au născut. Fiecare obiect a devenit o invitație la întrebare: Cine l-a folosit? Pentru ce? Ce mâini l-au atins? Ce poveste ar putea spune dacă ar putea vorbi? Dar, mai presus de toate, copiii au descoperit oamenii din spatele acestei case.
Au descoperit că pentru a salva ceva vechi este nevoie de răbdare. Că pentru a vedea valoarea unui lucru pe care alții poate l-ar considera fără folos este nevoie de sensibilitate și pasiune. Că păstrarea unei bucăți din trecut înseamnă responsabilitate față de cei care au fost înaintea noastră și față de cei care vor veni după noi.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase lecții ale întâlnirii: trecutul nu rămâne viu singur. Are nevoie de oameni care să-l iubească suficient pentru a-l păstra. De inimi care să vibreze atunci când află povești, de urechi care se miră de ingeniozitatea unor oameni care, în simplitatea lor, au găsit soluții la provocări. De buze care să ducă mai departe povești și suspine.
Privind obiectele vechi, am vorbit și despre lumea de astăzi: despre lucrurile pe care le-am câștigat, dar și despre cele pe care poate le-am pierdut; despre cât de repede trăim și cât de puțin timp mai avem uneori pentru lucrurile făcute cu mâinile, cu răbdare și cu rost; despre omenie, despre șezători și oameni adunați laolaltă în bună înțelegere, despre cuvântul dat, despre căldura căminului bătrânilor noștri. Oare inimile noastre se mai iau de mână la fel?
Poate că nu vom putea păstra toate casele vechi. Nici toate obiectele. Nici toate obiceiurile. Dar putem păstra poveștile lor. Putem păstra respectul pentru munca înaintașilor, dragostea pentru locul în care trăim, răbdarea de a construi ceva frumos și bucuria de a dărui mai departe ceea ce am primit. Acesta este, de fapt, rostul proiectului „Oamenii din satul meu”: să-i ajute pe copii să privească dincolo de ceea ce se vede la prima întâlnire și să descopere valoarea ascunsă în oamenii de lângă ei.
Am întâlnit până acum oameni diferiți, cu povești diferite. Dar fiecare ne-a lăsat câte ceva: o lecție despre muncă, pasiune, curaj, răbdare, credință sau dăruire. Iar din această întâlnire am mai învățat ceva: că uneori un om poate salva o casă, iar o casă poate salva o poveste de la uitare. Și poate că aceasta este cea mai frumoasă moștenire pe care o putem lăsa copiilor: nu doar să știe de unde vin, ci să învețe să prețuiască oamenii și lucrurile care au făcut posibil drumul lor până aici.
Mulțumim familiei Suciu pentru bucuria cu care ne-au primit, pentru osteneala și dărnicia lor, dar mai ales pentru dragostea de a face ceva pentru care răsplata nu se poate oferi material.
Diana Angelica Mălinaș
Coordonator al Grupului Tinerilor Ortodocși din Jabenița
