Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!*
„Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri / Şi niciodată n-or să vie iară”. Aşa spunea poetul naţional Mihai Eminescu. Eu, de asemenea, trebuie să spun că au trecut şi anii mei, care, iată, nu sunt puţini. Parcă ieri eram copil şi adolescent. Primele amintiri le am de la vârsta de 4 şi 5 ani, acestea fiind legate de o înmormântare, de o nuntă şi de locaşul bisericesc, unde am fugit de acasă, într-o ţinută necorespunzătoare. Au urmat, apoi, anii de şcoală în satul natal, până la 15 ani. Pe urmă, am frecventat şcolile teologice la Cluj şi Bucureşti, până la 25 de ani. Vacanţele petrecute la Băseşti erau superbe, încât, adeseori, îmi vine să spun şi eu ca marele scriitor Ion Creangă: „Când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie”.
Din fragedă pruncie, s-a aprins în sufletul meu dorinţa de a deveni preot, iar în anii de liceu mi s-a înfiripat dorinţa de a deveni monah. Aceste dorinţe sfinte s-au împlinit. De 45 de ani, am parte de o viaţă consacrată, asumată prin tunderea în monahism, apoi prin hirotonia mea întru diacon şi preot, la Mănăstirea Sinaia, iar mai târziu prin hirotonia mea întru arhiereu, la Cluj-Napoca. Oare, ce poate fi mai sublim decât demnitatea de „slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. 4, 1)? Aşa sunt preoţii Noului Legământ, investiţi „cu putere de sus” (Lc. 24, 49).
În această calitate de „crainic al cerului”, mereu m-am raportat la Mântuitorul Hristos, ştiind că „El este pururea viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr. 7, 25). Domnul m-a ajutat să biruiesc veşnica nerăbdare, egoismul rece, pornirile de mânie împotriva oamenilor şi împrejurărilor, eşecurile, defăimările de la semeni, propriile vicii şi alunecări. N-am uitat nicio clipă că peste toţi şi toate domneşte Dumnezeu. La El poţi ajunge oricând spre a primi ajutor. Iată de ce Sfântul Porfirie Kavsokalyvitul îndemna: „Lasă-te domol şi lin în mâinile lui Dumnezeu, iar El va veni şi-ţi va bucura sufletul”.
Sentimentul apartenenţei mele la Hristos mi-a conferit tărie morală în faţa obstacolelor pe care le-am întâlnit şi în mijlocul sarcinilor îndeplinite, oarecând la Ierusalim şi la Cluj, iar acum la Alba Iulia. Mă gândeam mereu cât de profundă este afirmaţia Sfântului Apostol Pavel: „Ai Domnului suntem” (Rom. 14, 8). Aceste cuvinte le-am purtat în inimă pe parcursul vieţii mele. Da, noi, muritorii, ne aflăm sub cârmuirea Stăpânului ceresc, de Care trebuie să fim foarte ataşaţi, deoarece „cel ce se lipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6, 17).
Având intimitate iubitoare cu „Domnul domnilor” (I Tim. 6, 15) sau o „alipire” strânsă de El, chiar şi cea mai slabă fiinţă va cuteza să spună: „Pe toate le pot întru Hristos, Cel Ce mă întăreşte” (Filip. 4, 13). Experiind aceasta, sufletul se umple de o pace adâncă şi de un calm netulburat. Totodată, când fiinţa fragilă Îl are pe Domnul aproape, nu este povară pe care să nu o poată purta şi nici problemă pe care să nu o poată rezolva. Bine spunea Sfântul Isaac Sirul: „Când te pune cineva la un lucru care te depăşeşte, atunci mai tare îţi ajută Dumnezeu”.
Trebuie să recunosc faptul că nu am fost întotdeauna foarte viteaz, nici în privinţa sănătăţii fizice şi nici în privinţa împlinirii misiunii sacre. Această tristă realitate m-a determinat ca, în mijlocul furtunilor şi valurilor iscate pe marea vieţii, să mă bizui, totalmente, pe Atotputernicul Dumnezeu Care rămâne pentru noi liman de scăpare şi ancoră de salvare. Într-adevăr, El este „Stânca veacurilor” (Is. 26, 4), acea Stâncă pe care putem şi trebuie să ne sprijinim, chiar dacă toate „gibraltarurile” lumii s-ar preface în bucăţi, cum scria preotul american Anthony Coniaris.
Nu o singură dată am simţit că nu prea aveam putere, că eram slab şi nepriceput. Însă cu cât mi-am recunoscut mai mult slăbiciunea şi stângăcia, cu atât deveneam mai puternic, mai abil, auzindu-L parcă pe Hristos zicându-mi: „De-ajuns îţi este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte!” (II Cor. 12, 9). De fiecare dată, am experimentat un nou început, realizând că „după furtunile sufletului, ca şi după ale naturii, învie flori pe care le credeam moarte”, precum inspirat zicea istoricul Nicolae Iorga.
De pe culmea vârstei frumoase de şaptezeci de ani, îmi permit, în această zi, a spune cu smerenie şi altora că nu trebuie să cârtim sau să ne lamentăm atunci când ni se pare că orbecăim în întuneric, că ne-am rătăcit şi că pribegim printr-o lume necunoscută. Eu am făcut de două sau de trei ori această greşeală. Pe urmă, m-am ruşinat, constatând cum Dumnezeu a intervenit miraculos pentru a spulbera anxietatea mea şi temerile mele, conducându-mă cu iubire şi cu tandreţe exact unde trebuie.
De fapt, Cel Preaînalt a făgăduit poporului Său: „Întunericul lor îl voi face lumină şi pe cele colţuroase le voi face netede” (Is. 42, 16). Deci, nu trebuie să ne fie, vreodată, frică de ziua de mâine, pentru că Dumnezeu deja a şi ajuns acolo. Acum sunt deplin încredinţat că dacă Tatăl ceresc îngăduie să vină asupra noastră întuneric sau să trecem prin încercări, acestea toate sunt spre folosul nostru de mai târziu. El, Care cunoaşte mai bine decât noi pe ce cale trebuie să mergem, ne grăieşte aşa: „Ceea ce fac Eu, tu nu ştii acum, dar vei înţelege după aceasta” (In. 13, 7).
De-a lungul celor şapte decenii de viaţă care se împlinesc chiar astăzi, eu am înţeles limpede că ori de câte ori ne loveşte o boală grea, când ne doboară griji obsedante, când viaţa ne scoate în cale pe cineva cu un caracter imposibil, când ne aflăm într-o ambianţă străină de gusturile şi de preocupările noastre, în toate aceste împrejurări Se revelează Bunul Dumnezeu. El Şi-a manifestat totdeauna tainica Sa prezenţă pentru a mă ajuta să sporesc în înţelepciune şi în altruism şi, totodată, să avansez treptat spre vârsta matură a lui Hristos (cf. Efes. 4, 13).
Fără îndoială, prin anumite circumstanţe negative şi inconfortabile, Hristos ne apelează cu duioşie zicând: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3, 20). Când auzi chemarea Sa iubitoare, este bine să nu întârzii a-I răspunde: „Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20). Atunci, vei fi copleşit constatând cât îţi poate El dărui, chiar „cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi” (Efes. 3, 20). În realitate, datorită providenţei divine, „toate zilele-ţi vin înainte cu daruri pe care, de cele mai multe ori, nu ştii să le culegi”, cum observa cu justeţe ilustrul compozitor George Enescu.
Din tot sufletul înalţ acum rugăciunile mele de mulţumire către „Împăratul veacurilor” (I Tim. 1, 17), Care mi-a dat viaţa şi m-a vegheat neîncetat până în clipa prezentă. De când sunt la Alba Iulia, El mi-a sporit vigoarea, în mod uimitor, şi mi-a dat abundentă rodnicie în lucrarea apostolică pe care o desfăşor pe plaiurile mirifice ale Albei şi Mureşului. Totuşi, scurgerea rapidă a timpului mă face foarte conştient că aici, în „valea plângerii” (Ps. 83, 7), sunt pelerin spre patria cerească, unde nu voi putea ajunge dacă nu mă pregătesc temeinic. Ştiu că înaintarea în vârstă înseamnă micşorarea treptată a vieţii mele pe acest pământ. Mai ştiu că dacă am ajuns la o vârstă memorabilă trebuie să mă străduiesc permanent ca această viaţă să aibă şi ea ceva memorabil în ea.
Imensă îmi este recunoştinţa faţă de Atotputernicul Creator Care mă ţine sub aripile ocrotirii Sale paterne. De aceea, mă simt dator ca dimpreună cu psalmistul David să grăiesc astăzi: „Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Ce nu mi-a îndepărtat rugăciunea şi nici mila Lui de la mine!” (Ps. 65, 19). În încheiere, vă mulţumesc tuturor pentru participarea la acest eveniment aniversar din viaţa mea şi vă doresc sănătate deplină, propăşire în bine şi bucuria mântuirii.
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
[*] Cuvânt festiv rostit de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Irineu, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, în ziua de 2 iulie 2023, cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani.
