Aghiasma sau sfințirea apei este recunoscută ca fiind cea mai de seamă dintre ierurgiile privitoare la lucruri și, totodată, cea mai des săvârșită de către preot în activitatea sa liturgică. Provenit din limba greacă, termenul „aghiasmă” înseamnă „sfințire”. În limba română, prin acest cuvânt se înțelege atât apa sfințită, cât și slujba propriu-zisă a sfințirii. În ceea ce privește slujba Aghiasmei, aceasta este de două feluri: mică, săvârșită ori de câte ori este cazul pe parcursul anului bisericesc, și mare, oficiată doar de două ori pe an, în Ajunul Bobotezei și în ziua Praznicului (pe 5 și 6 ianuarie).
Săvârșită în amintirea Botezului Domnului, Aghiasma mare este considerată ca având o putere deosebită, având totodată un conținut mult mai solemn și dezvoltat decât rânduiala Aghiasmei mici. Referitor la sfințirea apei din ajunul Bobotezei, aceasta este oficiată de obicei dimineața, după slujba Utreniei, cu mai puțină solemnitate, amintind în acest sens de botezul cu care boteza Sfântul Ioan Botezătorul în pustiul Iordanului. În ziua Praznicului, însă, Aghiasma mare este oficiată de obicei în afara locașului de cult sau în preajma unei ape curgătoare, aducând aminte de însuși botezul Mântuitorului în apele Iordanului.
În ceea ce privește rugăciunea pentru sfințirea apei din rânduiala Aghiasmei mari, aceasta este considerată ca fiind una dintre cele mai remarcabile creații ale inspirației ortodoxe, atât prin conținutul ei profund teologic, cât și prin tonul și stilul ei. Ca structură, aceasta comportă o analogie cu marea rugăciune a Sfintei Jertfe (anaforaua) din slujba Dumnezeieștii Liturghii, cuprinzând aceleași motive ale lucrării sfințitoare și aceleași părți componente, într-o narațiune asemănătoare cu cea a ideilor din anaforaua liturgică (prefața sau rugăciunea euharistică, recapitularea sau anamneza, epicleza și dipticele sau rugăciunile de mijlocire pentru aplicarea generală a efectelor binefăcătoare ale apei sfințite asupra membrilor Bisericii).
Referitor la originea și vechimea slujbei, Sfințirea cea Mare a Apei este legată de botezul catehumenilor, rânduială care era săvârșită în ajunul sărbătorii, seara. Ulterior, fiind desființat catehumenatul, s-a păstrat sfințirea apei ca fiind legată de Praznic, aceasta primind o altă semnificație. Legat de locul originii slujbei, acesta poate fi identificat cu Ierusalimul, respectiv locul unde s-a păstrat în modul cel mai pregnant amintirea Botezului Mântuitorului. Astfel, rânduiala care s-a păstrat până astăzi a fost răspândită în Antiohia, Constantinopol și în Asia Mică. În acest sens, o dovadă limpede a vechimii slujbei este faptul că rânduiala s-a păstrat de-a lungul timpului în diverse variante asemănătoare între ele, în numeroase rituri liturgice ale tuturor Bisericilor orientale.
Evidențiind importanța Aghiasmei mari și întrebuințarea apei în viața creștinilor, Mântuitorul Iisus Hristos, prin atingerea Sa de apa Iordanului, a sfințit nu doar apa ca și materie, ci însăși firea apelor în general, făcând din ele un factor de purificare și de sfințire prin puterea divină prezentă în apa Iordanului. Astfel, Aghiasma mare este păstrată la loc de cinste în casa fiecăruia, în vase curate, credincioșii gustând din apa sfințită pe nemâncate până în ziua Odovaniei Praznicului Bobotezei (14 ianuarie). De asemenea, Aghiasma cea mare este întrebuințată de către arhiereu și în cadrul altor servicii sau rânduieli liturgice, precum sfințirea bisericii, a Antimiselor sau a Sfântului și Marelui Mir.
Bibliografie: Ene Braniște, Liturgica specială pentru Facultățile de Teologie, ediția a IV-a, București, Editura Lumea Credinței, 2005.
Foto credit: doxologia.ro.
