† IRINEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL ALBA IULIEI
Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor
creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la
noi părintească binecuvântare!
Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a înviat!
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este biruinţa Sa asupra păcatului neascultării lui Adam, prin care a intrat în lume moartea (cf. Rom. 5, 12). Descriind biruinţa Fiului lui Dumnezeu asupra morţii şi asupra iadului, Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: „Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului... Înviat-a Hristos şi au căzut diavolii! Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte!”.
În noaptea Sfintelor Paşti, primim vestea cea mare şi bună că noi, oamenii, luăm putere din puterea lui Hristos pentru a birui moartea din noi. Domnul nostru a împlinit ceea ce făgăduise: „Eu am venit ca (oamenii n.n.) viaţă să aibă şi din belşug să o aibă” (In. 10, 10). Deci, viaţa noastră nu se întrerupe odată cu moartea, „vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit”, pentru totdeauna (cf. I Cor. 15, 26).
Dreptmăritori creştini,
Aşezându-ne în lumea pe care a creat-o din iubire, Dumnezeu ne ţine sub aripile providenţei Sale, având o grijă delicată de sufletele şi de trupurile noastre. Viaţa noastră pământească este scurtă. Corpul fragil şi plăpând se aseamănă cu un cort ce, cu uşurinţă, poate fi suflat de vânt şi, apoi, distrus. Dar nimeni nu trăieşte necontenit în cort. Sfântul Apostol Pavel ne încredinţează că „dacă acest cort se va desface, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri” (II Cor. 5, 1). Aşadar, ştim că ne aşteaptă casa Tatălui ceresc, promisă de Mântuitorul nostru (cf. In. 14, 2). Prin moarte, creştinul virtuos schimbă un cort pământesc pentru o casă permanentă, unde Se află Hristos, Înaintemergătorul nostru la cer.
Dacă trupul este muritor, vieţii umane nu i se pune capăt odată cu moartea. În noi există sufletul nemuritor, drept pentru care Mântuitorul ne spune: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă” (Mt. 10, 28). Precum arată Cuviosul Părinte Ioil din Kalamata (†1966), „sufletul are o valoare infinită, fiind curăţit cu sângele lui Hristos”, Cel Care a biruit moartea. De aceea, când se încheie pelerinajul nostru, „trupul se întoarce în pământ, iar sufletul se întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat” (cf. Eccl. 12, 7). Deci, părăsind această lume, sufletul nostru nu călătoreşte spre mormântul întunecos, ci spre braţele deschise ale lui Iisus, chiar acele braţe care odată au fost întinse pe cruce spre a demonstra marea Sa iubire pentru noi. El ne duce în Împărăţia bucuriei veşnice, fiindcă nimic nu ne poate despărţi vreodată de dragostea lui Dumnezeu (cf. Rom. 8, 39).
Ca mădulare ale Bisericii, Trupul tainic al lui Hristos (cf. Efes. 1, 22-23), Îi aparţinem Lui şi suntem uniţi în veci cu El, Care nu ne va lăsa din mâinile Sale. Oare, vom putea muri atât timp cât „Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi” (cf. I Cor. 3, 16)? Oare, viaţa primită de la Dumnezeu poate fi despărţită de El, Care „ne-a dat viaţă veşnică” (I In. 5, 11)? Dacă Fiul lui Dumnezeu ne-a mântuit şi ne-a deschis raiul, avem convingerea că sufletele noastre nu pot să piară. Răscumpărătorul nostru „rămâne lângă noi până la ultima noastră răsuflare şi este bun însoţitor răsuflării totale şi desăvârşite a sufletului pentru cei care se urcă la cer”, cum observă Clement Alexandrinul. Deci, murind în Hristos, vom trăi în El de-a pururi, căci moartea nu este un sfârşit al călătoriei, ci numai sfârşitul unei faze a vieţii şi începutul alteia, incomparabil mai minunată decât cea de acum.
Credem toate acestea, deoarece Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca cei ce cred în El să dobândească viaţa veşnică (cf. In. 3, 16). Speranţa noastră este în Acest Dulce Mântuitor, Care a spus tâlharului: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Lc. 23, 43), iar nouă ne spune: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (In. 12, 26). Pe cei credincioşi, Dumnezeu îi va lua acasă. Convinşi de aceasta, creştinii Bisericii primare obişnuiau să nu-l şteargă pe cel răposat din Registrul enoriaşilor, ci sub numele lui adăugau următoarea însemnare: „Mutat în Biserica din cer”. Încredinţaţi fiind că acolo ne mutăm în ceasul morţii, noi cântăm, de praznicul pascal: „Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
Pentru creştini, ziua în care un om moare este adevărata zi de naştere a lui, este ziua în care acesta se naşte la viaţa veşnică, pregătită pentru el de Dumnezeu. Când o persoană moare, ea începe să trăiască, realmente, în mod deplin. Aceasta este credinţa noastră, care ne umple de mângâiere, de optimism. Din acest motiv, primii creştini îmbrăcau haine albe în loc de negre, la înmormântări, ca să-şi exprime bucuria că prin moarte, decedatul s-a născut pentru viaţa viitoare. Nutrind această convingere, Sfântul Ignatie Teoforul, înainte de moartea sa martirică, afirmă: „Naşterea mea se apropie. Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. Când voi ajunge acolo, voi fi cu adevărat om”. Ajuns pe tărâmul veşniciei, cel credincios va simţi iubirea supremă a lui Hristos, va simţi acel triumf al iubirii, care a transformat Vinerea Mare în Ziua de Paşti.
Iubiţi credincioşi,
Anul 2024 a fost proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Anul omagial al pastoraţiei şi îngrijirii bolnavilor. Este o chemare pentru noi să ne îndreptăm, cu iubire şi compasiune, spre cei care poartă povara bolii şi a suferinţei. Ajutându-i pe aceştia, Îl imităm pe Hristos în faţa Căruia se aduceau bolnavii, pe care „îi făcea sănătoşi” (cf. Lc. 4, 40). Totodată, Îl slujim pe El, Omul durerii, Care la Judecata finală va spune: „Bolnav am fost şi M-aţi cercetat” (Mt. 25, 36). Noi ştim că boala, care poate distruge trupul, nu poate nimici sufletul nemuritor. De asemenea, ştim că, la învierea universală, trupul muritor va învia întru putere şi nestricăciune. Acesta este destinul nostru, datorită biruinţei lui Hristos asupra morţii.
Trăim astăzi într-o lume în care, adeseori, sufletul omenesc este cuprins de teamă, nelinişte şi spaimă, pentru că stă departe de Dumnezeu şi pentru că respinge crucea, ca drum spre înviere şi spre fericire. Totuşi, celor credincioşi le este clar că planul de mântuire al lui Dumnezeu trece prin cruce, dar duce la înviere şi la viaţă nouă. Trăind pe placul lui Hristos, Cel Care a suferit de dragul nostru, vom reuşi să rezistăm în faţa suferinţelor, să ne ridicăm din căderile noastre şi să sperăm că existenţa noastră nu se termină în lumea aceasta. Mântuitorul ne spune clar: „Pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (In. 14, 19). Cu o astfel de certitudine plină de bucurie, întâmpinăm, şi în anul acesta, „Paştile care ne-au deschis nouă uşile raiului”.
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
