Panegiric la înmormântarea Cuviosului Părinte Arhimandrit Ghelasie Ţepeş

Cu inimile zdrobite şi cu ochii plini de lacrimi, cu jale multă în suflete şi cântări tânguitoare, prohodim astăzi pe preaiubitul Părinte Ghelasie. A fost un părinte bun pentru mulţi, un frate dulce şi un prieten credincios al multor călugări, preoţi şi mireni. Până în urmă cu o săptămână, ne mângâia cu ale sale cuvinte înţelepte, zâmbete radioase şi mâini întinse pentru a binecuvânta, a călăuzi şi a ajuta pe tot omul păcătos şi bolnav, amărât şi nevoiaş.

Acum, ochii Sfinţiei Sale nu ne mai privesc, gura sa nu ne mai grăieşte, nu-i răsună trâmbiţa vorbelor frumoase şi nici nu-l macină roata gândurilor. Lipsit de viaţă şi învăluit în paloarea morţii, trupul său zace în acest sicriu, în timp ce porumbelul sufletului său nobil pluteşte deasupra noastră. În acest climat funebru, înţeleg mai bine ceea ce spunea poetul englez William Shakespeare, şi anume că lumea este o scenă şi noi, oamenii, suntem actori. Jocul vieţii se poate încheia oricând, cum zicea Sfântul român Ioan Iacob-Hozevitul: „Viaţa este ca şi roua, / Ca un vis înşelător. / Repede se ia perdeaua / Dinspre veacul viitor”.

Când ne vom întâlni cu Părintele Ghelasie, pe tărâmul veşniciei, el ne va spune cum s-a petrecut marea sa trecere. Cred că, în clipa în care inima sa iubitoare a încetat să mai bată, Dumnezeu i-a luat sufletul în braţele Sale viguroase. Deodată, s-a trezit în cealaltă lume. Moartea, de fapt, i-a fost un prieten care l-a dus acasă, la Dumnezeu, pentru odihnă. Acum poate înţelege de ce Sfântul Apostol Pavel spunea: „Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Filip. 1, 23-24). Dumnezeu i-a rânduit Părintelui stareţ plecarea, nu rămânerea sa aici!

Moartea poate să ne pară o teribilă experienţă, însă există un Călător experimentat, Domnul Hristos, Care a călătorit pe drumul morţii, dar a venit înapoi. El ne-a asigurat că, pentru aceia care Îl iubesc pe Dumnezeu şi trăiesc după Evanghelie, moartea este începutul sau răsăritul unei noi vieţi, indescriptibil mai bună. Conştient de aceasta, Sfântul Ignatie Teoforul spunea: „Bine îmi este să mor întru Hristos Iisus. Nașterea mea se apropie. Lăsați-mă să primesc lumina curată; când voi ajunge acolo, voi fi cu adevărat om”. Iată de ce îl așezăm pe cel drag al nostru în sicriu, ştiind că-l vom vedea din nou, îl aşezăm pe cel drag al nostru în pământ, ştiind că pământul nu-l va consuma veşnic. Tirania morţii a fost spulberată definitiv în zorii acelei Duminici memorabile când Mântuitorul Hristos a ieşit din mormântul Său.

Totuşi, ne întrebăm de ce a îngăduit Dumnezeu ca Părintele Ghelasie să plece dintre noi în grabă? Poate, a lucrat foarte intens, consumându-se rapid ca ceara la temperatură înaltă. Poate, a reuşit ca, în timp record, să înmulţească talanţii primiţi ca un slujitor credincios, încheindu-şi misiunea. Atât a fost să fie, pentru că – după Sfântul Nicolae Velimirovici – „din clipa în care te-ai născut eşti destul de bătrân să mori”. De fapt, valoarea unui om nu se cântăreşte cu numărul anilor trăiţi pe pământ, ci cu numărul faptelor bune săvârşite, cu dâra de lumină pe care a lăsat-o în urmă.

E posibil ca Dumnezeu, din iubire mare pentru Sfinţia Sa, să-l fi smuls ca pe o floare din grădina lumii, pentru a-l scoate din mijlocul relelor ce au cuprins planeta şi pentru a-l scoate de sub spectrul înspăimântător al semnelor apocaliptice care au început să flageleze omenirea. Precum spune regele Solomon, „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele. Plecarea lor dintre noi, un prăpăd, dar ei sunt în pace” (Înţ. Sol. 3, 1 şi 3). Şi mai spune înţeleptul biblic: „Sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată din mijlocul răutăţii” (Înţ. Sol. 4, 14).

Acum când a plecat dintre noi, prin întoarcerea sufletului său la Dumnezeu, nu putem decât să spunem într-un glas: Îţi mulţumim, Doamne, că ne-ai dat pe pământ un aşa preot destoinic, un astfel de stareţ şi duhovnic, un astfel de cetăţean respectuos, un astfel de prieten al celor credincioşi, dar şi al celor răi şi risipitori. Îţi mulţumim pentru anii pe care Tu, Doamne, i-ai îngăduit să rămână cu noi. Îţi mulţumim pentru privilegiul pe care l-am avut de a-l cunoaşte şi a vieţui cu dânsul în aceeaşi mănăstire, sau în aceeaşi eparhie, sau în aceeaşi ţară.

Moartea ia o fiinţă iubită de lângă noi şi o duce la destinaţie unde o aşteaptă o experienţă încântătoare. Deci, să nu spui: „Eu mi-am pierdut soţul” sau „Eu mi-am pierdut tatăl” sau „Eu l-am pierdut pe stareţul şi duhovnicul meu”. El nu e pierdut. El a intrat în cetatea nefăcută de mână şi veşnică. El a mers de la mai rău la mai bine. Mai degrabă să zicem ca Dreptul Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” (1, 21). De fapt, eternul Creator i-a dat răposatului mai multă viaţă decât a avut mai înainte, i-a dat plenitudinea existenţei.

Dragi părinţi şi fraţi ai mănăstirii, ştiu că suferiţi cumplit, acum când tăticul vostru spiritual vă spune „adio!”. A fost chemat şi a trebuit să plece şi să zică: „Da, Doamne, vin la Tine!”. Pentru prima oară, va serba Crăciunul în cer, va cânta Pruncului divin cu acele cete îngereşti care, în urmă cu două milenii, intonau, sub cerul Betleemului: „Gloria in excelsis Deo” („Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”).

Frăţiile voastre veţi colinda aici jos şi veţi săvârşi slujbele liturgice cu lacrimi. Însă, pe aripi de îngeri, Stareţul vostru drag va veni în biserică şi la chiliile voastre ca să vă aline durerea, să vă mângâie fruntea şi să vă şteargă lacrima. Să credeţi aceasta, pentru că iubirea e mai tare decât moartea.

Şi eu îl voi aştepta pe Părintele Ghelasie să mă colinde, dar asta nu se va întâmpla. De asemenea, nu voi mai avea bucuria să-l alint, spunându-i „Moş Crăciun cu plete dalbe”. Da, aşa îl numeam, adeseori, pentru bunătatea sa proverbială şi pentru generozitatea sa, cu totul unică.

Astăzi, pe mulţi din municipiul Sighişoara şi din toată ţara vă copleşeşte durerea despărţirii de marele Părinte duhovnic Ghelasie. Toţi care l-aţi cunoscut şi l-aţi iubit să-l pomeniţi în rugăciuni, să aşezaţi flori şi lumânări pe mormântul său, să puneţi în practică poveţele sale folositoare şi să-i urmaţi exemplul luminos de virtute şi de vieţuire evanghelică.

Te iubim mult, Părinte Ghelasie. Nu te vom uita, Părinte Ghelasie. Îţi mulţumim, Părinte Ghelasie, că ai existat printre noi, aici, în valea plângerii, unde toate sunt supuse devenirii şi morţii. „Jalea noastră nesfârşită / Nu ne-o poate mângâia, / Decât gândul că, odată, / În cer, ne vom revedea”. Fericită să-ţi fie adormirea, veşnică să-ţi fie odihna, iar memoria binecuvântată, din neam în neam! Amin.

† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei