Alocuțiune rostită la Palatul arhiepiscopal din Alba Iulia, cu prilejul vernisajului expoziției „Catedrala Încoronării. Istorie și Har”, organizată în cadrul Congresului Naţional al Istoricilor Români, 9 septembrie, 2022.
În preajma sărbătorii Centenarului Încoronării Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, ne amintim cu veneraţie de aceste personalităţi istorice, cu totul deosebite. Ei au activat ca nişte protagonişti de forţă în zămislirea celui mai mare eveniment din viaţa poporului român. Situându-se la loc de frunte în garda ctitorilor întregitori de neam, imaginile lor se profilează puternic în inimile noastre. Fiindcă au luptat pentru fericirea românilor, până la fatala şi suprema supunere în faţa sorţii, spiritul lor martiric va plana veşnic asupra neamului nostru, pentru a-l ocroti şi a-i indica mereu calea spre biruinţă. Într-adevăr, Suveranii noştri au avut un aport extraordinar la grandioasa operă naţională a Marii Uniri, încât dacă numai atâta ar fi făcut ei, numele lor mari şi scumpe rămân gravate, pentru totdeauna, în sufletele românilor.
Faima caracterului lor superior şi activitatea lor fecundă pe plan patriotic şi umanitar au străbătut întregul spaţiu autohton, lăsându-şi amprenta aproape în toate domeniile vieţii româneşti. Ei s-au contopit afectiv cu oamenii acestui pământ, chiar de la început, şi au promis să le fie fideli, respectându-şi cuvântul dat, în ciuda avalanşei de primejdii, ameninţări şi suferinţe. Regele Ferdinand trece peste tot ce i-a fost drag, jertfind, pe lângă persoana lui, un întreg trecut de amintiri şi legături de sânge, pentru a se dărui cu totul poporului român şi idealului nostru naţional. Regina Maria, nutrind acelaşi sentiment patriotic, scria: „Ţara mea va fi ţara mea, chiar şi dacă o soartă prea tare pentru mine mă va smulge de pe ultima bucăţică de pământ”. Când „a sosit ceasul”, inimile lor au bătut la unison cu inimile românilor, dorind arzător ca să se împlinească visul nostru secular.
Suveranilor României le păsa de destinul acestui popor pe care l-au îndrăgit imens, chiar din clipa în care, venind de departe, au pus piciorul în acest spaţiu mirific. Ei erau impresionaţi de însuşirile poporului român, pe care-l numesc: blând, bun, răbdător, cuminte. Călătorind de la un capăt la altul al ţării, s-au uitat pe ei înşişi şi, cu o dăruire de sine uimitoare, au inspirat oamenilor încredere, adresându-le totdeauna cuvinte încurajatoare. Regele Ferdinand, în iunie 1917, spune voluntarilor ardeleni şi bucovineni: „Înainte cu Dumnezeu. Biruinţa va fi a noastră şi cu ea libertatea şi fericirea”. Iar Regina Maria, în iulie 1917, afirmă: „Păstrez întreaga credinţă în dreptatea cauzei noastre şi în victoria ei finală”. Preocuparea şi rugăciunea lor erau întărirea fiinţei acestui neam, pe care doreau să-l vadă întregit. Ei erau convinşi că biruinţa va fi a noastră, deoarece cauza noastră este dreaptă.
Suveranii României nu s-au lăsat doborâţi de răutatea oamenilor şi de crudele încercări, ci sfidau cu demnitate regală adversităţile de orice fel, avansând cutezători spre ţinta fixată. Aceasta se explică prin faptul că ei aveau convingeri religioase şi o credinţă nezdruncinată în Atotputernicul Dumnezeu, Care nu îngăduie la nesfârşit nedreptatea şi asuprirea poporului Său credincios. Când obstacolele păreau insurmontabile, ei implorau ajutorul ceresc şi se încredinţau providenţei divine, cu speranţa în biruinţa binelui. Atât Regele Ferdinand, cât şi Regina Maria citesc Sfânta Scriptură şi se roagă constant lui Dumnezeu, Care le inspiră gândul şi le călăuzeşte viaţa pe calea presărată cu mulţi spini, printre care însă mereu înfloreau trandafirii. În această privinţă, ei urmează pilda bravilor noştri voievozi, care, înarmaţi cu pavăza credinţei creştine şi cu puterea Crucii, i-au bătut pe năvălitorii vremelnici, asigurând liniştea Ţărilor Române.
Când, sub presiunea împrejurărilor, a trebuit să accepte începerea tratativelor de pace cu Puterile centrale, Regele Ferdinand, în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918, a declarat: „Totuşi, sper că din cenuşa de astăzi va răsări mâine, pentru vrednicul meu popor, o floare demnă de el”. Tot atunci, Regina Maria, cu o impunătoare siguranţă, afirma: „Ziua noastră va veni. Să credem într-o lumină dincolo de întuneric”. Amândoi înviorau atmosfera din preajma lor, oferind conducătorilor speranţă, luptătorilor îmbărbătare şi muribunzilor mângâiere. Doritor de izbândă finală, Regele Ferdinand, se adresează ostaşilor, în octombrie 1918, cu o încredere justificată: „Regele vostru vă cheamă din nou la luptă, ca să înfăptuiţi visul nostru de atâtea veacuri: unirea tuturor românilor”. Iar Regina Maria scrie acum: „Încă de atunci (din 1913 n.n.), s-a trezit în mine dorinţa de a fi folositoare neamului meu”. Nimeni nu a contribuit, în aşa largă măsură, ca Suveranii noştri la înălţarea neamului şi la împlinirea voinţei Domnului, pe căile unui destin sortit de la zămislirea primelor închegări româneşti.
Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost adevăraţi părinţi ai ţării acesteia. Ea avea dreptate când zicea: „Noi nu suntem altceva decât nişte părinţi veghetori, răbdători, totdeauna iertători, afară de cazul când iertarea ar fi o crimă împotriva ţării şi a intereselor ei”. La 1 ianuarie 1918, adresându-se ostaşilor, Regele Ferdinand le spune: „Inima voastră să bată cu încredere şi căldură pentru ţară şi pentru Regele vostru care vă îmbrăţişează cu iubirea unui părinte”. În primăvara aceluiaşi an, Regina Maria scrie: „Uneori plâng, dar lacrimile mele nu sunt lacrimile celui slab care îşi mărturiseşte înfrângerea şi îşi pleacă fruntea, ci sunt lacrimile unei mame care plânge pentru copiii ei pe care uneori nu-i în stare să-i ajute”. După înfăptuirea Marii Uniri, Suveranii noştri au vizitat provinciile libere unde au fost întâmpinaţi cu aplauze şi cu flori, ca salvatori dârzi ai neamului, ca părinţi buni şi duioşi ai acestuia. Mulţi oameni le sărutau mâinile, comportându-se ca nişte copii credincioşi şi profund recunoscători acelora care şi-au închinat propria viaţă pentru fericirea şi pentru bunăstarea românilor.
Marii şi vitejii noştri Suverani, încoronaţi la Alba Iulia, în urmă cu un secol, aparţin nu numai istoriei naţionale, ci şi istoriei universale, pe care ei au servit-o prin actele lor. În vremuri de răscruce, aliindu-ne cu Antanta, amândoi militau admirabil pentru libertatea şi unirea tuturor românilor, condamnând exploatarea şi asuprirea exercitate de către Împărăţii europene nedrepte. Referindu-se la sine şi la soţul ei, Regina Maria afirma, la începutul Războiului Mondial: „Ne durea de marea dragoste pentru ţară şi de nesiguranţa chinuitoare a lucrurilor ce erau să vină”. Urmând sentimentul lor patriotic, avem datoria să iubim acest pământ străbun şi patrimoniul său material şi spiritual. Asemenea lor, să fim implicaţi activ în promovarea unităţii noastre de gândire şi simţire şi în sporirea binelui comun. Aşa poate prospera neamul românesc, marcat acum de criză multifelurită şi de nesiguranţă. Cuvine-se a aduce astăzi un pios omagiu auguştilor Suverani ai României Mari, care, de pe tărâmul veşniciei, ne spun, din propria lor experienţă, că numai prin sacrificiu putem ajunge la piscul biruinţei. Per aspera ad astra!
† IRINEU
Arhiepiscop al Alba Iuliei
